Dinamizarea atragerii resurselor prin FEADR şi FEP

Dezideratul accelerării absorbţiei sumelor alocate prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) şi Fondul European pentru Pescuit (FEP) a determinat decizia completării şi modificării legislaţiei actuale care să asigure eficient reorganizarea Autorităţii de Management pentru Programului Operaţional de Pescuit (POP).

Concret, în urma adoptării OUG nr. 15/ 26.08.2009, respectiva autoritate se transferă din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA) la MAPDR, ca „Direcţia generală Autoritatea de Management – POP”. Între altele, se abrogă şi prevederile care nu corespund legislaţiei naţionale şi comunitare în materia dobînzilor şi penalităţilor de întîrziere existente pentru creanţe bugetare. O serie întreagă de factori au generat un proces îndelungat şi laborios de emitere a procedurilor de lucru, fiind necesară urgentarea acestora ca urmare a recomandărilor primite din partea autorităţilor de audit – naţionale şi ale CE. Între factorii în cauză îi amintim pe următorii: Complexitatea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (PNDR) şi a POP, existenţa documentelor programatice care reglementează modalitatea de funcţionare a FEADR şi (FEP), elementele de diversitate existente între cele două programe de care trebuie ţinut cont şi cerinţele de acreditare impuse de PNDR, constînd în asigurarea separării fluxurilor pe cele două fonduri în mod distinct etc. Pentru procesul de implementare a POP 2007-2013 s-a încheiat Acordul cadru de colaborare între ANPA, în calitate de Autoritate de Management pentru POP, şi APDRP, în calitate de Autoritate de Plată pentru POP. Declarativ, doar obţinerea unui randament crescut de absorbţie a fondurilor comunitare impune transferul funcţiilor de gestionare a FEP din sfera de responsabilitate a APDRP în sfera MAPDR. Actul normativ sus menţionat stipulează modificarea art. 1 alin. (2), art. 3 alineatele (1) şi (2) litera b), art. 5 alineatele (1) şi (3), precum şi abrogarea art. 6 privind exercitarea funcţiilor de implementare şi de plată pentru gestionarea FEP din OUG nr. 13/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APDRP, prin reorganizarea Agenţiei SAPARD. Prin intermediul acestei redistribuiri a exercitării funcţiilor pentru implementarea FEP, se urmăreşte eficientizarea în cadrul derulării FEP şi creşterea gradului de absorbţie în cadrul ambelor fonduri, prin fluidizarea activităţilor, simplificarea procedurilor, scurtarea termenelor de procesare a cererilor de finanţare şi de plată. Ca urmare a publicării în data de 31.07.2009 a Regulamentului (CE) nr. 691/2009 al Comisiei din 30 iulie 2009 privind acordarea de avansuri, începînd cu data de 16 octombrie 2009 este necesară modificarea unor prevederi regăsite la art. 10 din OUG nr. 74/2009. Precizăm aici că avansurile se refereau la: ♦ prima pentru produsele lactate şi plăţile suplimentare, ♦ plăţile pe suprafaţă pentru culturile arabile şi plăţile directe, ♦ schema de plată unică, ♦ plata specifică pentru culturile de orez, ♦ prima pentru plantele proteaginoase, ♦ primele pentru sectoarele ovinelor şi caprinelor, ♦ plăţile pentru carnea de vită şi mînzat, ♦ schema de plată unică pe suprafaţă. Explicaţia privind modificarea constă în aceea că nu se mai justifică constituirea scrisorii de garanţie bancară sau a depozitului în numerar în vederea garantării avansului acordat. Aceste avansuri se acordă numai după finalizarea verificării condiţiilor de eligibilitate şi emiterea deciziilor de plată. Menţionăm că plata în avans către beneficiarii privaţi ai schemei de plata unică pe suprafaţă se va acorda în condiţiile în care s-a finalizat verificarea condiţiilor de eligibilitate, în temeiul articolului 20 coroborat cu art. 29 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori. Toate acestea fac ca de acum înainte fermierii să beneficieze de plăţile cuvenite înainte de termenul de efectuare a plăţii, prevăzut de art. 29 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului, care începe la data de 1 decembrie a anului în care acesta a depus cererea de plată unică pe suprafaţă. La o primă citire, putem prezuma că actul normativ la care ne-am referit (OUG nr. 15/ 26.08.2009) este menit să faciliteze derularea acţiunilor din cadrul FEADR, FEP, precum şi SAPARD, să prevină neatingerea obiectivelor specifice în timp util şi retragerea autorizărilor comunitare date instituţiilor de specialitate.

Tendinţe de creştere a presiunii fiscale în spaţiul comunitar

Comparativ cu anul precedent, în 2007, raportul global de impozitare a crescut cu 0,5%, în medie aritmetică. Aceasta este cea de-a treia creştere consecutivă. În multe ţări ale UE, creşterea din ultimii doi ani a fost destul de puternică pentru a împinge raportul impozitelor peste maximul înregistrat în anul 1999, cu toate că reducerile operate mai devreme în nivelul de impozitare, în unele economii mari, compensa acest trend în media ponderată a PIB. Astfel media ponderată rămâne sub nivelurile din 1999.
(Cf. Taxation trends in the European Union, EUROSTAT, ISBN 978-92-79-11171-6, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, Theme: Economy and finance, Collection: Statistical books, © European Communities, 2009)


Anul 2007, ca şi 2006, a fost caracterizat de un nivel satisfăcător de creştere (în ambii ani, PIB-ul a crescut cu circa 3%), susţinînd creşterea veniturilor fiscale.
Ca şi în anul precedent, în 2007 creşterea în proporţia de impozitare nu a fost limitată la un număr scăzut de ţări, ci la majoritatea acestora: numai în nouă state membre din cele 27 raportul de impozitare s-a aflat în declin.
Cele mai puternice scăderi au avut loc în Danemarca şi Irlanda, iar cele mai mari creşteri a ratelor de impozitare au fost înregistrate în Cipru şi Ungaria. Zona euro a urmat o tendinţă similară cu întreaga Uniune Europeană.
În general, în ciuda unei tendinţe de scădere a ratelor de impozitare, în special la impozitul pe venitul corporativ, majorările succesive în raportul contribuţiilor fiscale în PIB, înregistrat în anii de după 2004, sugerează că, în ciuda retoricii, în majoritatea cazurilor, există un apetit limitat pentru o reducere radicală în sarcinile de impozitare.
Într-adevăr, cele mai agresive reduceri de impozitare au avut loc în Europa Centrală şi de Est, în noile state membre, imediat dupa 1990, când nevoia de restructurare a acestor economii a fost deosebit de strictă. In vechile state membre, povara fiscală nu a fost redusă în mod semnificativ. În ceea ce priveşte creşterea ratei de impozitare, după 2007, în toamna anului 2008 Comisia Europeană previziona că veniturile generale guvernamentale în UE-27, ca procent din PIB, vor scădea pînă în 2010, ca rezultat al recesiunii globale.
Se aprecia că ratele ar urma să scadă semnificativ, cu aproximativ 0,55% din PIB.

Economia instituţională

... Pe marea tablă de şah a vieţii, fiecare piesă are un principiu de mişcare propriu, diferit total de acela pe care legiuitorul caută să i-l imprime. Dacă aceste două principii coincid şi acţionează în acelaşi sens, jocul societăţii umane se derulează fără dificultăţi şi în armonie, existând şanse mari ca oamenii să fie fericiţi şi să reuşească în acţiunile lor. Dacă acestea sînt opuse sau diferite, jocul se derulează în mod lamentabil iar societatea este tot timpul dezordonată pînă la cel mai înalt punct. (Adam Smith)

Profesorului Ion Pohoaţă, de la FEAA Iaşi, i-a apărut recent o lucrare de mare anvergură care nu poate să rămînă neremarcată de economiştii teoreticieni şi practicieni, în egală măsură. Intitulată Repere în economia instituţională (Editura Economică, Bucureşti, 336 pag.), pînă a vedea lumina tiparului, i-a luat autorului, cum a mărturisit el însuşi, macar vreo trei ani de muncă asiduă. În plus, acesta nu a „beneficiat” de „o lecţie predată la clasă” despre instituţionalism, aşa cum declară din start, ci învăţînd singur, „cu toate consecinţele ce decurg dintr-o didactică fără dascăli”. Numai că, predînd Epistemologie şi Doctrine economice, de 25 de ani, şi ca semnatar al mai multor cărţi în materie şi a sute de articole, apărute în cele mai prestigioase publicaţii – unele cotate ISI Tompson, succesul pare garantat. După autor, „instituţionaliştii” sunt cei care „coboară ştiinţa economică cu picioarele pe pămînt şi o fac mai umană, exact în locul care-i justifică fundamental existenţa, acela din care ea trebuie să explice cum se ajunge mai repede şi mai puţin costisitor la creştere, la dezvoltare”. Cartea de faţă abordează problematica anunţată în titlu după schema următoare: Marea familie instituţionalistă. Persoane şi idei/ Paradigma economiei instituţionale/ Instituţii/ Miezul tare al economiei neoinstituţionale/ Secvenţe ale teoriei dinamicii economice. Înţelegerea întregului demers este facilitată de „Schiţa rezumativă a dezvoltării în versiune instituţionalistă”, foarte reuşită, dealtminteri, în care regăsim tratarea tuturor factorilor şi a relaţiilor prin care se leagă între ei, în procesul care are ca obiectiv final dinamica economică. Operele ştiinţifice ale economiştilor instituţionalişti (R.H. Coase, A. Alchian, H. Demsety, D.C. North, O.E. Williamson, R. Nelson, S.G. Winter, M.C. Jensen, M. Aoki, E. Brousseau, G. Hodgson, C. Menard, S. Pejovich) – mulţi dintre ei, deţinători ai Premiului Nobel pentru Economie - sunt atent analizate/ fişate în prima parte a cărţii. Să mai adăugăm că, spre final, atunci cînd abordează evoluţionismul şi instituţionalismul, Profesorul Ion Pohoaţă consacră cîteva pagini contribuţiilor lui Nicolae Georgescu-Roegen. Opiniile acestuia îl plasează net spre varianta lamarckiană a evoluţiei (şi nu darwiniană) cu privire la dezvoltare. Astfel, susţine că este esenţial să discernem între adevăratele şi falsele nevoi, să nu risipim resurse rare, să învăţăm a trăi în armonie cu natura..., ceea ce, în final, va antrena accentuarea dimensiunii calitative a vieţii.

Fiscalitatea, de la Smith la ... Pogea

Personajul marinpredian Jupuitu’, agentul fiscal comunal care-l teroriza cu regularitate pe Ilie Moromete pentru a-şi plăti fonciirea revine puternic în actualitate. Ne amintim că, pentru a scăpa cu lucrurile din casă nesechestrate (era vizată pentru executare silită până şi copaia în care cea de-a doua nevastă a lui Moromete îl îmbăia pe Niculae), Moromete a fost nevoit să vândă salcâmul cel mare şi chiar o bucată din pământul la care ţinea atât de mult.

Astăzi constatăm din ce în ce mai mult că avem de-a face cu Jupuitu’ la tot pasul.
Condiţia elementară a perceperii de impozite într-un stat modern trebuie să o constituie capacitatea contributivă a persoanei.
Primordialitatea acesteia este reflectată de maximele fundamentale ale impunerii, formulate de scoţianul Adam Smith cu mai bine de două secole în urmă:
- Maxima de justiţie: „Cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului”;
- Maxima de certitudine: „Impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”;
- Maxima economiei: „Toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează să intre în trezoreria statului”.
Dar cât din conţinutul acestor principii fundamentale se regăseşte în impunerea autohtonă de astăzi? Se pare că în alarmant de mică măsură avem de-a face cu certitudinea, comoditatea, economia şi chiar cu justiţia, când este vorba de specificul actual al fiscalităţii carpato-danubiano-pontice. Iar dacă se au în vedere unele măsuri de politică fiscală, încălcarea sus-enunţatelor principii pare a fi căutată cu ... lumânarea.
Acesteia i se asociază stufoşenia fiscală dată de cele câteva sute de impozite şi taxe (cu reguli de calcul mereu în schimbare) şi enormele dificultăţi create societăţilor comerciale prin perceperea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată în funcţie de data facturării, făcându-se abstracţie de încasarea efectivă.
Nu trebuie uitat că statul şi-a luat, pentru orice eventualitate, măsuri ca cetăţeanul să nu poată recurge la diminuarea masei impozabile fără să rămână nepedepsit.
Astfel, Legea privind combaterea evaziunii fiscale constituie un mijloc coercitiv notabil în această privinţă, însă apariţia unui instrument, real şi eficient, la îndemâna contribuabilului, de a se apăra de abuzurile statului-perceptor, întârzie să apară.