Control financiar & spinări de măgar

În materie de control financiar, UE a fost relativ indulgentă cand a trebuit să ne bage în rîndul bobocilor comunitari (10 + 2). Ba, chiar, deşi pare greu de crezut, s-a spus că “România a făcut progrese în implementarea strategiei ei globale, în concordanţă cu standardele internaţionale şi cu cea mai bună practică europeană” (Romania - Monitoring Report, Ch. 28, CE, 2006). Nouă ne-a convenit să credem că progresul în domeniul dezvoltării controlului financiar public intern, auditului extern şi al controlului cheltuielilor din fondurile de acţiuni structurale a fost remarcabil, cum afirma CE. În realitate, rezultatele au fost limitate, pregătirea profesională a controlorilor şi auditorilor interni necesitînd a fi întărită, mai ales în domeniile evaluării riscului şi al achiziţiilor publice. În ceea ce priveşte auditul extern, legea organică a Curţii de Conturi, reflectînd amendamentele constituţionale din octombrie 2003, chiar după mai multe încercări, nu a fost, încă, adoptată, chiar dacă se impune să conţină o referinţă care să asigure independenţa financiară a acestei instituţii. Implementarea Strategiei nationale de luptă impotriva fraudei şi pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene s-a făcut cumva în parametri normali, fiind încheiate acorduri de cooperare între Departamentul de Luptă Antifraudă (DLAF) şi organismele de implementare relevante, în scopul întăririi coordonării acţiunilor anti-fraudă. Altă înţelegere a fost încheiată cu OLAF, pentru a desfăşura investigaţii comune, iar salariile personalului DLAF, ca şi cele ale personalului Autorităţii de Audit, au fost majorate cu 75% - pentru stimularea performanţei (!) – încă din decembrie 2005. Astăzi, la aproape doi ani de la aderare, un ochi cît de cît avizat nu poate să nu observe că mai multe spinări de măgar imprimă constant o încetinire efectivă transformărilor în domeniu. Neadoptarea Legii Curţii de Conturi, dat fiind noul context rezultat din revizuirea Constituţiei, a determinat anchilozarea instituţiei prin apariţia imposibilităţii valorificării rezultatelor controalelor (procurorii şi judecătorii financiari fiind transferaţi în sistemul judiciar comun). Controlul financiar al Executivului (prin ANAF) este încă unul care pune accent pe elemente cantitativiste; mai multe mii de controlori financiari, din care aproape două mii salariaţi ai Gărzii financiare, datorită sistemului de salarizare/ premiere, sunt setaţi pe realizarea “planului” la amenzi/ penalizări/ confiscări, pentru asigurarea celor trei salarii suplimentare faţă de salariul din cartea de muncă. Controlul selectiv, cu luarea în considerare a zonelor de risc, a rămas o poveste frumoasă. În tot acest timp, contribuabilul, zăpăcit de asaltul controlorilor, nu se poate dumiri nici cu specialiştii din sfera liber profesioniştilor; mai multe corpuri profesionale îşi dispută întîietatea în materie: CECCAR, CAFR şi CCF. Fiecare este în război cu fiecare. O dovedeşte lectura normelor proprii de lucru şi mesajele de pe site-urile lor. Şi, în fine, cea mai mare spinare de măgar: servilismul faţă de baronii politico-economici teritoriali a şefilor Finanţelor judeţene, Gărzii financiare şi Camerelor de Conturi, care, “unşi” pe criterii extraprofesionale, rămîn incapabili să arate vreo urmă de obiectivitate şi independenţă...

Controlul antifraudă financiară

Instituţia emblematică în materie este Oficiul European pentru Lupta Antifraudă (OLAF). În mod curent, acesta controlează obţinerea, derularea şi utilizarea fondurilor comunitare, iar dacă se constată fraude (infracţiuni), transmite actul de control către DNA. Abia aici se iau măsuri adecvate pentru blocarea fondurilor, recuperarea banilor utilizaţi ilegal şi tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate. Prin fraudă înţelegem utilizarea de documente false, incomplete şi incorecte pentru a dobîndi fonduri comunitare şi deturnarea acestora de la scopul pentru care au fost acordate. În practică, neregulile sesizate constau în abateri de la legalitate/ regularitate/ conformitate, dar şi în nerespectarea acordurilor şi contractelor de finanţare, situaţie ce conduce la efectuarea de cheltuieli neeligibile. Potrivit normelor specifice, DLAF efectuează controale la faţa locului, la sediul beneficiarului de fonduri europene, împreună cu Garda financiară, Organele fiscale ori cu Poliţia. Încălcările constatate se referă la folosirea de declaraţii şi documente false, inexacte şi incorecte privind respectarea condiţiilor de eligibilitate ale programului (experienţa, lipsa datoriilor la buget, vechimea în activitate), utilizarea de documente de provenienţă falsă pentru a proba achiziţii de bunuri din UE (care, în realitate, provin din afara acesteia) sau la existenţa conflictului de interese în privinţa achiziţiile care afectează libera competiţie (licitaţii tructate, selecţie de oferte de la firme cu acţionari comuni). Frecvente sînt şi deturnarea fondurilor obtinute în alte scopuri decît cele prevăzute prin proiectul initial, lipsa dovezilor privind atingerea obiectivelor proiectului, efectuarea de cheltuieli neeligibile ş.a. Schema de personal a instituţiei include 45 de posturi finanţate de la buget, număr atipic de mare faţă de alte ţări (Ex.: 3 angajaţi în Cehia, 6 în Ungaria, 7 în Slovacia şi 2 în Estonia). Acţiunile DLAF sînt iniţiate prin sesizări (de la Preşedinţie, Servicii speciale, Guvern, surse de presă etc.) ce conţin elemente de natura fraudei şi anumite indicii, iar în cazul controlului administrativ intern trebuie reţinut că demararea controlului nu are în vedere din start un aspect penal (sesizarea fiind redirecţionată Parchetului). Aceasta pentru că DLAF nu are competenţă penală de control; totuşi, dacă din controlul administrativ intern rezultă asemenea elemente, dosarul ia calea Parchetului. Statisticile de profil indică faptul că, dintre dosarele realizate pe baza sesizărilor primite, se valorifică prin DNA mai mult de o treime, pondere considerată a fi una destul de ridicată.

Cărţi publicate: eseuri; proză scurtă

Cota unică, la final de ciclu electoral

Cel puţin declarativ, reforma politicii fiscale demarate la finalul anului 2004 a vizat stimularea activităţii productive prin introducerea cotei unice de impozitare. Deşi, la vremea aceea, se vorbea despre impactul pro-ciclic al acesteia asupra economiei şi producerea de pierderi la nivelul veniturilor fiscale de măcar 1% din PIB, am putut constata că lucrurile nu au luat o întorsătură tocmai rea. Legea de modificare a Codului fiscal, aprobată în luna iulie 2006, a inclus măsuri de generalizare a cotei unice de 16%, extinderea bazei de impunere şi de preluare a directivelor în materie ale UE. Reducerea fiscalităţii a determinat majoritatea patronilor să îşi revizuiască atitudinea faţă de buget, atenuîndu-se înclinaţia către muncă la negru şi crescînd gradul de disciplină financiară. Disponibilităţile din impozitul pe profit lasate întreprinzătorului au fost reinvestite, creîndu-se noi locuri de muncă, dar şi venituri suplimentare la buget. Acum, după un ciclu (aproape complet) de patru ani, constatăm că în cazul cotei unice de impozitare a salariilor, spre deosebire de cota progresivă, sînt stimulaţi cei care doresc să lucreze mai mult, să aibă un job în plus. Datele centralizate la nivelul MEF arată că înainte de introducerea cotei unice, din activităţile suplimentare (în afara serviciului de bază) nu se obţinea (raporta – subl.ns.) decît un cîştig minim. Concret, reducerea cotei impozitului pe profit şi pe venit de la 25% la 16% a făcut ca veniturile bugetare din impozitul pe profit să fie în anul 2007 cu 62,8% mai mari decît cele din 2004. În primul semestru 2008 acestea s-au majorat cu 27,5%. Apoi, veniturile bugetare din impozitul pe venit au reprezentat în anul 2007 mai mult decît dublul veniturilor din această sursă încasate în anul 2004, ca în semestrul I 2008 să se majoreze cu 35%. Toate acestea au fost acompaniate cu reducerea cotelor de contribuţii sociale - 10 puncte procentuale, lucru posibil (şi) ca urmare a implementării din anul 2005 a mai multor măsuri de îmbunătăţire a procesului de colectare, prin accelerarea procesului de executare silită şi faliment şi întărirea constrîngerilor bugetare. Simplificarea procedurilor privind executarea silită, gestionarea centralizată a marilor contribuabili şi eliminarea reeşalonărilor de datorii la buget au avut rolul lor, să recunoaştem, pozitiv, asupra sistemului financiar public. In plus, s-a urmărit şi îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă către contribuabili în scopul creşterii conformării voluntare şi reducerii costurilor tranzacţionale ale întreprinderilor în relaţia cu administraţia fiscală, timp în care politicile fiscale şi de cheltuieli publice au ţinut cont de ţintele de deficit bugetar, acordîndu-se prioritate consolidării veniturilor statului. Însă, pentru creşterea competitivităţii fiscale trebuie urmărită întărirea mecanismelor de control a cheltuielilor publice, o prioritizare mai bună a investiţiilor, creşterea capacităţii de programare bugetară pe termen mediu şi mărirea transparenţei. Evident, toate acestea rămîn subsumate nevoii de prudenţă, în vederea contracarării dezechilibrelor macroeconomice, şi presupun obligatoriu majorarea capacităţii de absorbţie a fondurilor structurale şi eliminarea problemelor legate de integrarea acestora în cadrul bugetar naţional.

"Conştiinţa financiară" a Uniunii Europene

Activitatea de control a Curţii Europene de Conturi (ECA) urmăreşte corectitudinea operaţiunilor de încasări şi plăţi suportate din bugetul comunitar, dar şi gradul de îndeplinire a obiectivelor în materie de management specific. Văzută drept "conştiinţa financiară" (întruchipată) a UE, ECA garantează cetăţenilor europeni că bugetul comunitar (peste 120 mld. euro/ an) este gestionat corect şi eficient. Se apreciază că independenţa acesteia în raport cu alte instituţii Comunitare şi cu Statele Membre asigură obiectivitatea activităţii depuse, având o deplină libertate în privinţa planificării acţiunilor de audit şi publicării rapoartelor periodice. Instituţia dispune de un personal format din 760 angajaţi, incluzând auditori, traducători şi personal administrativ, şi este condusă de un Preşedinte, al cărui mandat este de de trei ani. Membrii ECA (cîte un reprezentant din fiecare Stat Membru) au mandate de şase ani, iar aceştia, din rîndul lor, aleg Preşedintele. Bugetul ECA se cifrează la circa 113 mil. euro, ceea ce reprezintă aproximativ 0,1 % din totalul cheltuielilor UE. Pentru că “fiecare naş îşi are naşul”, la iniţiativa proprie a ECA, situaţiile financiare ale sale fac obiectul controlului efectuat de o firmă de audit privată. Din ultimul raport anual al instituţiei (publicat recent) – cel privind anul financiar 2006 – străbate o notă evident de blîndeţe a ECA, dacă nu cumva, pe bune, avem de-a face cu o creştere a gradului de disciplină pe palierele verificate. Oricum, în cazul în care auditorii ECA descoperă nereguli, inclusiv fraude, aceştia nu au decît posibilitatea de a informa organismele comunitare competente spre a lua măsurile necesare. Pentru 2006, verdictul dat CE este “… conturile prezintă o imagine fidelă a poziţiei financiare a Comunităţilor” (adică lucrurile stau mai mult decît o.k.), iar în ce priveşte plăţile, ar fi “necesare eforturi suplimentare în vederea reducerii riscului de erori, pe care auditorii îl consideră ridicat pentru unele politici importante”. Sublinierea noastră este că erorile se situează în prezent sub pragul de semnificaţie pentru majoritatea cheltuielilor. Dealminteri, Curtea consideră lucrurile în ordine doar dacă riscul de erori este de maximum 2%. Să amintim că, doar cu un an în urmă, am putut vedea şi faţa dură a ECA. Atunci, un Raport asupra gestionării fondurilor PHARE în România şi Bulgaria (2000-2004) releva că peste jumatate din proiectele de investitii nu au fost sau au fost partial utilizate în scopul propus, iar capacitatea de gestionare a autorităţilor române şi bulgare a fost supraestimată. Apoi, privitor şi la alte State Membre (în număr de 11), cam în aceeaşi perioadă, un alt Raport menţiona că directivele referitoare la monitorizarea operatiilor de tranzit se aplică foarte disparat, determinînd întîrzieri la plata taxelor catre bugetul UE. În fine, dincolo de recomandări blajine, parcă de complezenţă, Curtea apreciază că, deşi CE a luat măsuri relativ eficiente de recuperare şi a îmbunătăţit gradul de protecţie a propriilor interese financiare, Comisia încă nu dispune de informaţii fiabile privind recuperările de fonduri plătite necuvenit, fiind incapabilă să evalueze impactul financiar al acestora asupra bugetului UE. (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 26 nov. 2007)

Pachetul salarial al funcţionarului comunitar

Din România, ţara cu cele mai reduse costuri salariale din regiune şi, implicit, cele mai mici salarii (ceea ce prezintă şi avantaje: ne-a transformat în ţintă atractivă pentru companiile străine – vezi Nokia Co.), indemnizaţiile personalului instituţiilor UE par exorbitante. Acestea, potrivit statisticilor de profil, sunt considerate a fi realmente motivante. De exemplu, un director general dintr-un directorat european, cu toate calificările şi având sporul maxim de vechime, este plătit cu 20.000 Euro lunar, ceea ce reprezintă dublul sumei plătite unui funcţionar superior cu calificări similare într-un minister din Austria, Germania ori Franţa. La această sumă se adaugă şi unele avantaje specifice îndeplinirii funcţiei într-un alt loc decât ţara sa (de exemplu, compensarea cheltuielilor de instalare, chiriei, transportului ş.a.m.d.). Pentru comparaţie, trebuie să spunem că indemnizaţia Cancelarului Germaniei este sub 20.000 Euro/lunar. Apoi, seria avantajelor include şi dreptul personalului de a se pensiona la vîrsta de 55 de ani, la cerere (în timp ce vîrsta de pensionare, în majoritatea statelor UE, este de 65 de ani), primind drepturi băneşti lunare ce tind către jumătatea salariului avut în activitate. O pensie astfel calculată (9.000 Euro/lună) depăşeşte de trei ori nivelul pensiei medii din ţările UE, cifrat la aproximativ 3.000 Euro/lună. Evident, personalul avînd statut de director în respectivele instituţii comunitare constituie o minoritate, însă nici subalternii nu sînt recompensaţi tocmai prost, dacă avem în vedere că, frecvent, indemnizaţiile acestora trec de jumătatea salariului şefului. Salariul brut lunar mediu în Belgia este de 2700 de Euro, dar, pe scară foarte largă, salariile funcţionarilor comunitari sînt cel puţin duble. Nu mai puţin importante sînt facilităţile specifice: reduceri de impozite, scutire de TVA, condiţii mai bune de asigurări medicale (inclusiv pentru membrii familiei, alocaţii şi şcoală europeană gratuită pentru copii etc. Dealtminteri, un motiv de scumpire a costului vieţii în Bruxelles şi Luxemburg (cu cca 20% mai mare faţă de “împrejurimi”) îl constituie infuzia salariilor funcţionarilor instituţiilor UE. Evident, de la data aderării României la UE, şi cetăţenii români au dreptul de a lucra în cadrul instituţiilor comunitare, procedura standard de obţinere a unui astfel de post fiind concursul. Aşa că, orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile cerute de instituţiile comunitare se poate prezenta la concursurile organizate periodic de EPSO (Oficiul European pentru Selecţia Personalului), avînd şansa să devină funcţionar european. (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 3 martie 2008)

La bani mărunţi: Politica salarială guvernamentală

Politica salarială guvernamentală este concepută ca o componentă a strategiei economice generale, alături de politica ocupării forţei de muncă, de politica fiscală, monetară, bugetară şi de credit. La nivel microeconomic, însă, politica salarială constituie parte intrinsecă a strategiei firmei care implică o latură internă şi una externă, deoarece vizează, pe de o parte, modelarea şi susţinerea prin salariu a raporturilor de muncă din interiorul întreprinderii, iar pe de altă parte, o anumită aliniere, realizată prin mecanismele de piaţă, între nivelul şi structura salariilor plătite şi cele practicate de firmele concurente. Din perspectivă macroeconomică, este esenţial să fie evitată propagarea spiralei salarii-preţuri pentru menţinerea stabilităţii sistemului socio-economic. Dealtminteri, BCE nu admite – în zona euro - nicio schemă de indexare a salariilor nominale cu creşterea preţurilor, monitorizînd cu atentie deosebită negocierile salariale. Inflaţia anuală din zona euro - calculată sub forma indicelui armonizat al preţurilor de consum - s-a situat la 3,1% la sfîrşitul lui decembrie 2007, cu peste un punct mai mult faţă de obiectivul pe termen mediu urmărit de BCE, respectiv o inflaţie mai mică dar foarte apropiată de 2%. Datele “la zi” , privind acelaşi spaţiu, arată că inflaţia anuală a încetinit la 3,8% în august, faţă de 4% în iulie, contrar previziunilor care anticipau că nivelul indicelui va ramîne neschimbat. Pentru România, care doreşte apropierea de respectiva zonă, ar fi de dorit sa obţină excedent bugetar, pe seama controlului strict al cheltuielilor salariale în sectorul public. Evident, apropierea alegerilor poate antrena relaxari ale politicii fiscale, iar obiectivul la care ne-am referit devine mai dificil de atins. Nu poate fi neglijat faptul că BNR a ratat anul trecut (la distanţă de 2,5 puncte) ţinta de inflatie angajată, atenţionînd asupra faptului că politica fiscala joaca rolul cheie în asigurarea stabilităţii macroeconomice, orice reducere a deficitului bugetar avînd impact benefic direct la nivelul contului curent. Recent, BNR a modificat în creştere prognoza pentru inflaţia la finalul lui 2008, de la 6% la 6,6%, în condiţiile în care şi-a propus o ţintă de inflaţie de 3,8% plus sau minus un punct procentual. Noua estimare ia în calcul un nivel mediu anual al preţului petrolului de 140 dolari/baril (considerat prea ridicat de anumiţi analişti). Potrivit datelor publicate de INSSE, rata anuală a inflaţiei, ţintită de banca centrală, s-a accentuat în luna iulie 2008 pînă la un vîrf al ultimilor trei ani, de 9,04%, nivel situat însă sub estimările analiştilor, ca urmare a ieftinirii alimentelor şi serviciilor, care a compensat parţial majorarea semnificativă a preţurilor la gaze şi electricitate, efectivă de la începutul lunii iulie. Creşterea medie a preţurilor de consum din intervalul august 2007-iulie 2008 faţă de precedentele 12 luni - indicator care contează în criteriile nominale de convergenţă la zona euro - a fost de 7,5%. Inflaţia determinată pe baza indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) a crescut, de asemenea, de la 7,1% în iunie la 7,6% în iulie. În acest context, reprezentanţii FMI ne recoman­dă un deficit bugetar mult sub 2% din PIB şi cer o proiecţie realistă a veniturilor. Potrivit primei schiţe a bugetului general consolidat pentru anul 2008, realizată recent de MEF, plafonul deficitului bugetar va fi 2,7% din PIB, ponderea veniturilor în PIB fiind es­ti­mată la 39%, iar nivelul cheltuielilor la 41,7% din PIB. În consecinţă, creşte­rea salariilor, dat fiind acest buget, ar trebui să fie mai moderată faţă de anii trecuţi. Dar iată cum stau lucrurile pe acest plan. Din punct de vedere nominal, faţă de 2006, în 2007 cîştigurile salariaţilor români au crescut cu 25,5%. În ceea ce priveşte creşterea salariilor ajustată cu inflaţia, România ocupă locul trei în rîndul ţărilor UE (Eurofund, 2008). În acest top, pe primul loc se situează Letonia cu o creştere medie a salariilor din 2007 de 18,3% faţă de 2006. România urmează după Lituania şi a înregistrat în aceeaşi perioadă o creştere a salariilor cu 12,2%. Dacă avem în vedere evoluţia salariilor în perioada 2003 – 2007, observăm că ţările UE se împart în patru categorii. România, alături de Bulgaria şi ţările baltice, se clasează în grupa ţărilor în care salariile au avut o creştere foarte mare, peste 4% media anuală. Avem apoi grupa cu creşteri mari (între 2% şi 4%) – Polonia şi cea cu creşteri medii (între 1% şi 2%) în care sînt incluse Finlanda, Grecia, Irlanda, Suedia, Marea Britanie, Cehia şi Slovacia. Alte două grupe includ ţările cu creşteri mici (sub 1%) – nucleul UE (15) plus Ungaria şi Malta şi cele cu creştere “zero sau negativă”, în care se găsesc Cipru, Germania şi Slovenia. Judecînd cu datele anului precedent, în ceea ce priveşte salariul minim, acesta a crescut în România (2007 faţă de 2006) cu 18%, însă în valoare absolută apare foarte redus faţă de salariile minime din celelalte ţări europene. De exemplu, faţă 131,92 euro (440 de lei) cît era salariul minim în România în 2007, în Luxemburg “minimul” era 1.570 de euro, în Belgia - 1.283 euro, în Estonia – 288 euro. În fine, să spunem că recentul Acord tripartit pentru asigurarea creşterii salariului minim brut în perioada 2008 – 2014 stipulează că “avînd în vedere creşterea prognozată a PIB pentru acest an, rezultatele bune obţinute în creşterea productivităţii muncii, precum şi nivelul ridicat al producţiei agricole care contribuie la reducerea inflaţiei, Guvernul se angajează să majoreze salariul minim brut pe economie la valoarea de 540 lei, începînd cu 1 octombrie 2008 şi 600 lei, începînd cu 1 ianuarie 2009”. Pentru anul final al orizontului temporal luat în calcul (2014) se preconizează creşterea salariului minim brut pe economie la valoarea de 1325 lei, reprezentînd 50% din cîştigul salarial mediu brut lunar, în prezent acest procent fiind doar de 31%. (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 1 şi 8 sept. 2008/ în două părţi)

Recompensa totală

Ani în şir s-a susţinut că totul în materie de managementul salarizării este să ajungi să poţi plăti personalul în funcţie directă de performanţa lui. Însă, fenomene recente intervenite pe piaţa muncii induc o optică diferită. Mărirea la nesfârşit a salariilor, pentru a ţine pasul cu productivitatea (şi a înlătura situaţiile conflictuale) determină scăparea de sub control a ritmului majorărilor recompenselor. În plan autohton, dacă avem în vedere ultima perioadă, asteptările salariale ale doritorilor pentru ocuparea unui post indicau creşteri din cele mai mari. În anumite domenii – finanţe, bănci, asigurări - s-a ajuns să se ceară chiar şi dublul nivelului oferit de angajatori. Explicaţiile stau în jurul rarităţii ofertei de braţe de muncă, dar şi pentru că se iau repere salariale din economiile dezvoltate. Evident, tendinţele s-au reportat, corelaţia cu productivitatea fiind realmente eludată, estimîndu-se că, la moment dat, firmele nu vor mai face faţă. De aceea s-a întrezărit o soluţie în politica “recompensei totale” (PRT), care, pînă nu demult, figura doar în teoria managementului resurselor umane. PRT nu se mai bazează exclusiv pe elementele clasice ale remunerării – salarii, sporuri, premii, beneficii, ci include multiple aspecte ale dezvoltării carierei si factori de natură intrinsecă – apreciere/ recunoaştere, stimă, posiblităţi largi de avansare. Rămîne de văzut cum va fi implementată PRT în sistemul nostru, dar nu poate fi neglijată teza preşedintelui Human Resource Solutions - R.C. Matuson (ZF, 14/I/08), care atestă că "acordarea salariilor în functie de performanţă a devenit o chestiune a trecutului". (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 21 ian. 2008)