Auditul statutar armonizat - răspundere juridică şi sancţiuni aplicabile

România, ca stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, are sarcina de a transpune în legislaţia proprie Directiva 2006/43/CE din 17 mai 2006 a Parlamentului European şi a Consiliului privind auditul statutar al conturilor anuale. Drept consecinţă, Executivul a emis OUG nr. 90/2008 - privind auditul statutar al situaţiilor financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale consolidate, apărută în Monitorul Oficial nr. 481 din 30/06/2008 (aprobată prin Legea nr. 278/7 nov. 2008). În afară de reglementarea riguroasă a domeniului în cauză, noul act normativ stabileşte şi regulile creării unui sistem de supraveghere publică pentru auditorii statutari şi firmele de audit în baza principiilor europene, aducându-se modificări şi completări semnificative OUG nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar.

Auditul statutar reprezintă “auditul situatiilor financiare anuale sau al situatiilor financiare anuale consolidate, asa cum este prevăzut de legislaţia comunitară, transpusă în reglementarile naţionale”, iar auditorul statutar este “persoana fizică autorizată de către autoritatea competentă, respectiv Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR), să efectueze audit statutar”. De regulă, auditorii statutari şi firmele de audit trebuie să efectueze auditurile statutare în conformitate cu Standardele Internaţionale de Audit (ISA). Însă, la efectuarea auditului, auditorii statutari şi firmele de audit pot aplica şi un standard naţional, adoptat de CAFR, atât timp cât Uniunea Europeana nu a aprobat un ISA care se referă la respectiva problemă, menţionând acest aspect în raportul de audit. Activitatea de audit este complexă, auditorii necesitând cunoştinţe pluridisciplinare: contabilitate generală, întocmirea situaţiilor financiare anuale, IFRS, analiză financiară, contabilitatea costurilor şi contabilitatea managerială, managementul riscului şi controlul intern, auditul şi aptitudinile profesionale, standardele profesionale referitoare la auditul statutar şi la auditorii statutari, ISA, etica profesională şi independenţa. Dealtminteri, testul de acces la stagiu de auditor statutar acoperă domenii reglementate de legea societăţilor comerciale şi guvernanţa corporativă, legea falimentului, legislaţia fiscală, codul civil şi codul comercial, legea asigurărilor sociale şi Codul muncii. Totodată sunt testate şi cunoştinţele de tehnologia informaţiei, economie financiară, generală şi de afaceri, matematică şi statistică, management financiar. Evident, susţinerea testului respectiv este condiţionată de existenţa diplomei universitare în domeniul economic (sau în alt domeniu, dar cu master în specialitate) şi de o vechime în activitatea financiar-contabilă de 4 ani. Auditorul statutar sau firma de audit este numit(ă) de adunarea generală a acţionarilor/ asociaţilor entităţii auditate. Auditorii statutari sau firmele de audit pot fi demişi (demise) numai în cazul în care există motive temeinice. Nici într-un caz, divergenţa de opinii cu privire la tratamentele contabile sau la procedurile de audit nu reprezintă un motiv temeinic pentru demitere. În materie de investigaţii şi sancţiuni, Consiliul pentru Supravegherea Publică a Activităţii de Audit Statutar (CSPAAS) instituie sisteme eficiente pentru a detecta, corecta şi preveni efectuarea necorespunzătoare a auditului statutar. Sancţiunile aplicate (conform Cap. VII, OUG 90/2008) trebuie să fie eficiente, proporţionale şi descurajante cu privire la auditorii statutari şi la firmele de audit, în cazul în care auditurile statutare nu sunt efectuate potrivit cadrului normativ specific. În acelaşi timp, sancţiunile aplicate nu trebuie să aducă atingere regimului de raspundere civilă, iar măsurile luate sau sancţiunile impuse auditorilor statutari şi firmelor de audit necesită a fi prezentate în mod adecvat publicului. Firmele de audit răspund, potrivit OUG nr. 90/2008 - privind auditul statutar al situaţiilor financiare anuale (art. 32-37), dacă unul dintre asociaţi, administratori sau angajaţi, care nu are calitatea de auditor statutar, intervine în exercitarea independentă a profesiei de auditor statutar. Aceasta, doar dacă maniera de a interveni este de natură să prejudicieze independenţa auditorilor statutari care desfaşoară această activitate în numele firmei de audit. Atare faptă este sancţionabilă cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei. Apoi, constituie contravenţie sancţionabilă cu amendă de la de la 50.000 lei la 100.000 lei şi nulitatea raportului de audit întocmit “utilizarea calităţii de auditor statutar sau a celei de firmă de audit în alte condiţii decât cele prevăzute de OUG 90/2008”. Pentru “exercitarea activităţii de audit statutar fără viza anuală emisă de autoritatea competentă sau de către persoane neînregistrate în Registrul public” se poate administra o amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către persoanele anume împuternicite de CAFR sau CSPAAS, cadrul normativ întregindu-se cu dispozitiile OG nr. 2/2001 privind regimul juridic general al contravenţiilor. De reţinut că, exercitarea activitaţii de audit statutar fără a deţine calitatea de auditor statutar constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii penale. Sancţiunile aplicate de CAFR auditorilor statutari şi firmelor de audit sunt: mustrare, avertisment scris, suspendarea dreptului de exercitare a activitatii de audit statutar (pe o perioadă cuprinsă între 3 luni şi un an) şi retragerea autorizării, însoţită de pierderea calităţii de auditor statutar. Subliniem că retragerea autorizării firmei de audit atrage dizolvarea de drept şi lichidarea acesteia. Apoi, în perioada suspendării, persoana în cauză nu are dreptul de a exercita sub nicio formă activitate de audit statutar, nu poate face uz de calitatea de auditor statutar şi nu poate participa la activitatea CAFR. Abaterile pentru care se aplică sancţiuni, precum şi procedura de constatare şi sancţionare se stabilesc prin Regulamentul CAFR, cu avizul CSPAAS, iar sancţiunile aplicate, rămase definitive dupa parcurgerea tuturor formelor legale de contestare, se publică in Monitorul Oficial. In cazul în care instanţele judecătoreşti pronunţă hotărâri definitive de condamnare a unui auditor statutar pentru fapte penale legate de exercitarea activităţii de audit statutar sau aplică sancţiunea penală complementară interdicţiei exercitării acestei activităţi, se efectuează radierea acestuia din Registrul public. Auditorii statutari sau firmele de audit răspund pentru orice daune provocate, cu voie sau ca urmare a neglijenţei, prin efectuarea misiunii lor. O firma de audit este răspunzatoare împreună cu auditorul statutar care a efectuat o misiune în numele acesteia pentru daunele provocate de auditorul statutar. De aceea, atât auditorul statutar (persoană fizică) cât şi firma de audit se impune să incheie o asigurare obligatorie de acoperire a riscurilor profesionale.

Profesorul şi economistul Neculai Clipa, opt ani de la despărţire

Comemorăm în preajma Crăciunului, de opt ani încoace (care, iată, au trecut pe nesimţite, cum se spune), plecarea dintre noi a Prof.univ.dr. Neculai Clipa de la FEAA Iaşi. Abia împlinise 50 de ani când s-a dus. Deşi făcuse multe până atunci, ar mai fi avut încă mult de spus (scris) şi de făcut.
De loc, din comuna Râşca, Suceava, a urmat cursurile faimosului Liceu “Nicu Gane”, din Fălticeni. În anul 1973, a absolvit, ca şef de promoţie, Facultatea de Economie din cadrul Universităţii ”Al. I. Cuza” din Iaşi.
Autoritate recunoscută în materie de Teorie economică, (luându-şi doctoratul cu o teză despre Capitalul uman, sub conducerea ştiinţifică a Profesorului Todosia) a contribuit din plin la formarea a 23 generaţii de economişti.
Conferinţele susţinute erau de-a dreptul captivante. Seminariile, şi mai şi. Spunem asta ca fost discipol al magistrului, care, atunci când am strălucit, am luat nota 10 (“Bravo, Americane!”, îi era vorba în atari împrejurări) sau, când o luam buiestru, mă taxa în consecinţă (”Băi Americane, da` azi nu prea le ai de nici o culoare!”).
Adresarea-i originală nu se înmuia nici în faţa colţilor manageriali. Decanul (Prof. V. Cocriş), când îi era lumea mai dragă, se pomenea, inclusiv între mai mulţi ochi, cu câte un “Vasilică, nu crezi că ar trebui revăzută cutare chestiune?!” Nu se ştie cât de bine îi venea şi Rectorului (Prof. D. Oprea), care, după adoptarea unei decizii anume, era luat cam de felul: ”Mituş, cu asta m-ai dat gata, omule! Înţelegi?” (Acu`, nici Mituş nu era chiar un sperios, de colo; ne-am convins de asta şi după cum s-a luat în clanţă cu Marele Închizitor – Blănculescu, care îl obliga să aducă ouă, pentru cantina studenţească, de la Giurgiu, scumpe şi gata stricate, ori ceapa, de la Jimbolia, şi după atacarea publică a unor ordine semnate de ministrul Tănăsescu care obliga Universitatea să ”colecteze şapte semnături pentru cumpărarea unui creion”).
Că Nicu, aşa cum îl alintau colegii, a iubit viaţa şi pe cei din jur, cu defecte şi calităţi, ştie toată lumea. Nu o dată, după câte vreun doctorat (partea a doua, pe la 3 - 4 dimineaţa), îl puteai auzi (pentru a-i distra pe cei de lângă el): ”Ah, iar am uitat s-o sun pe nevastă-mea să-i spun să mă scoată de la întreţinere pentru încă o zi!”
Deşi nu era omul care să alerge după măriri, Profesorul Clipa, în ultimii ani ai strălucitei sale cariere universitare, a îndeplinit şi funcţii de conducere specifice sistemului academic. A fost cancelar al uneia dintre cele mai mari facultăţi economice din ţară şi, apoi, prodecan cu activitatea didactică.
Opera sa ştiinţifică este dată de cele 15 cărţi, tratate şi cursuri elaborate şi de aproape două sute de articole şi comunicări publicate în volume ori în paginile unor prestigioase reviste de specialitate.
Rod al activităţii ştiinţifice şi didactice, depusă cu dăruire şi pasiune, Prof.univ.dr. Neculai Clipa fusese învestit (de tânăr, dacă avem în vedere precedentele şi canoanele în materie) cu nobila calitate de conducător de doctorat, specialitatea Economie politică.

Jomukai-ul şi „Cabinetul preşedintelui”

În ultimii ani, integrînd inovaţiile manageriale în caracteristicile tradiţionale ale companiilor ja­poneze s-a creat un sistem de management care este în măsură să facă faţă situaţiei aparte a mediului nipon. Şi-a spus cuvîntul abilitatea de a integra elemente eterogene şi, lucru extrem de important, s-a reuşit dezvoltarea firmelor japoneze la nivelul inovaţiilor intervenite.

Un factor care a contribuit la îmbunătăţirea ra­pidă a metodelor de conducere a firmelor nipone l-a constituit înlăturarea limitelor şi convenţiilor tradiţionale şi introducerea fără ezitare a noilor tehnici şi metode. Situaţia specifică a economiei japoneze a făcut necesară modernizarea sistemului de management al firmelor datorită (cel puţin) următorilor factori: creşterea dimensiunii lor, democratizarea sistemului de conducere, competiţia în planul inovaţiilor, creşterea salariilor şi deficitul de forţă de muncă şi concurenţa internaţională.

Eforturi aparte s-au depus mai ales sub aspecte cum ar fi: planificarea pe termen lung a activităţii de conducere, descentralizarea organizatorică, introducerea unor sisteme globale de control, delimitarea precisă între autoritate şi răspundere în concordanţă cu spiritul de grup, cercetarea şi dezvoltarea, marketingul şi progresul IT.

Această modernizare a vizat exclusiv stimularea inovaţiilor tehnice, a industrializării, a democratizării şi a internaţionalizării. În acest context s-au studiat şi asimilat principiile şi metodele moderne, dar în aplicarea lor a fost întîmpinată rezistenţa climatului, a con­cepţiei şi a practicilor din sistemul tradiţional de conducere japonez.

Pe ansamblu, rezultatele obţinute în acţiunea de modernizare a sistemului de condu­cere au fost remarcabile, realizîndu-se, în acelaşi timp, şi acţiunea de in­tegrare în climatul tradiţional al sistemului ja­ponez de management.

Anii de criză şi inflaţie (postbelici) au determinat introducerea unui consiliu de conducere superioară, denumit Jomukai, compus numai din preşedinte şi directori generali. La şedinţele acestuia se discutau şi hotărau problemele de bază şi generale ale întreprinderii. Tot aici conducerea superioară adopta decizii în grup şi exercita controlul colectiv.
Pro­blema care se ridica acum era că, întrucît consiliul conducerii superioare era alcătuit din cadrele pro­prii ale întreprinderii, lesne putea apărea climatul de automulţumire. De aceea, ulterior, s-a ataşat la acest organism superior un stat-major, denumit „Cabinetul preşedintelui” sau „Departamentul de pla­nificare”. Acesta sprijinea lucrările de planificare, de organizare şi de control al conducerii superioare.

De acum (anii şaptezeci), marea majoritate a întreprinderilor japoneze întocmesc planuri de conducere pe termen lung. Faţă de schimbările mediului ambiant, pla­nurile din ultimul timp au devenit din ce în ce mai mult instrumente de identificare a problemelor, precum şi instrumente strategice.

Cu tot caracterul „de grup” al sistemului de management la care ne-am referit, s-a simţit nevoia stringentă de a se clarifica mai precis şi răs­punderea individuală. Menţinerea eficacităţii conducerii de grup nu a însemnat că nu este foarte important să se modernizeze munca de conducere din punct de ve­dere al activităţii individuale, al răspunderilor şi autorităţii, relevînd că era necesar ca aceste domenii să fie mai bine precizate.
De aceea s-au făcut eforturi însemnate pentru delegarea autorităţii, limitîndu-se sfera de acţiune a sistemului în care întreaga autoritate se concentra la conducerea su­perioară.

Taxarea afacerilor electronice

În mod cert,

dezvoltarea comerţului electronic - piaţa pe internet - este o provocare pentru sistemele de impozitare actuale. Afacerile on line trebuie să se supună aceloraşi reguli de impozitare, ca şi tranzacţiile obişnuite, pentru a nu deregla competiţia, dar regulile de impozitare nu trebuie să perturbe derularea afacerilor de pe internet.

Mişcarea liberă de capital şi libertatea serviciilor financiare, asociate cu oportunităţile oferite de tehnologia informaţiei, influenţează competiţia economică a UE şi fac mai dificilă aplicarea politicilor fiscale naţionale.

Contractele bilaterale între statele membre nu mai sunt suficiente pentru a asigura coordonarea între sistemele de impozitare. Se apreciază, cu justificat temei, că doar o abordare conjugată la nivelul UE şi implementată la nivel larg poate fi eficientă.

Obiectivul fundamental vizat este de a permite mişcarea liberă de capital, evitându-se, pe cât posibil, frauda şi evaziunea fiscală. Comisia Europeană a iniţiat demersuri concrete în această direcţie încă din 1999, impunând necesitatea unui progres în planul coordonării impozitelor pentru îndepărtarea disensiunilor privind taxarea produselor la graniţă.

În mod cert, dezvoltarea comerţului electronic - piaţa pe internet - este o provocare pentru sistemele de impozitare actuale. Afacerile on line trebuie să se supună aceloraşi reguli de impozitare, ca şi tranzacţiile obişnuite, pentru a nu deregla competiţia, dar regulile de impozitare nu trebuie să perturbe derularea afacerilor de pe internet.

Asemenea probleme au făcut obiect de puternice dezbateri în cadrul Organizaţiei Comerţului Internaţional (WTO) şi Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD). Documentele Comisiei Europene cer ca activitatea de comerţ pe internet să fie impozitată neutru, raportat la comerţul tradiţional, TVA-ul aplicându-se la locul consumului iar transmisia electronică impozitându-se ca o prestare de servicii.
Autorităţile europene care se ocupă de impozitare folosesc deja o nouă tehnologie pentru a-şi îmbunătăţi propria eficienţă şi relaţia cu contribuabilii. Este notabil faptul că s-au făcut progrese remarcabile în planul declarării “on line”.

Aceasta presupune stabilirea unor reguli unice pentru facturarea electronică şi acordarea dreptului subiecţilor în cauză de a accesa bazele de date oficiale. În orice caz, în cadrul comerţului pe Internet, TVA-ul vizează “locul consumului” (principiul destinaţiei), dar se recurge adesea şi la unele adaptări.

În esenţă, trebuie reţinut că autorităţile intenţioneză să extindă la maximum posibil facturarea şi declaraţiile specifice, spre a impune respectarea unei discipline de fier în privinţa taxării a ceea ce numim în prezent “afaceri electronice”.

Abraham Wald, economist român

Abraham Wald s-a născut la 31 octombrie 1902 în Cluj, oraş care la acea vreme se afla pe teritoriul Ungariei. Familia sa de origine evreiască era cunoscută ca fiind una cu preocupări intelectuale. La acea vreme, învăţământul primar şi secundar presupunea ca elevii să urmeze cursurile şi sâmbăta, fapt nepermis în religia evreiască (sâmbăta semnifică Ziua Sabatului). Ca atare, Wald a fost educat de către propria-i familie, fapt ce nu a constituit un dezavantaj, dată fiind erudiţia şi nivelul abilităţilor didactice ale părinţilor săi. După primul război mondial, o mare parte a teritoriului aflat sub dominaţie ungară a fost redat ţărilor vecine, Clujul revenind astfel, de drept, României. Lui Wald i s-a permis să urmeze cursurile Universităţii din Cluj, lucru complicat însă de faptul că acesta era de origine evreiască. Oricum, abilităţile manifestate de acesta pe tărâmul matematicii l-au făcut să-şi dorească a continua studiile şi cercetările mai departe, devenind în anul 1927 elevul lui Karl Menger la Universitatea din Viena. Sub conducerea lui Menger, Wald a întreprins cercetări în domeniul geometriei, fiind răsplătit cu titlul de doctor în 1931. Dar Viena anilor 1930 nu era locul în care un tânăr evreu să poată obţine un statut academic, indiferent de cât de talentat ar fi fost. Pentru a se putea susţine din punct de vedere financiar, în vederea continuării propriilor cercetări, Wald a început să lucreze în domeniul matematicii împreună cu Karl Schlesinger, un bancher şi economist de frunte din Austria. Această colaborare a creat pentru Wald premisele financiare pentru desăvârşirea cercetărilor începute, dar a constituit şi punctul de plecare în direcţia materializării abilităţilor sale în matematică pe tărâmul economiei şi al econometriei. Aprecierile favorabile nu au întârziat să apară, celebrul Menger caracterizând cele 21 de lucrări elaborate în perioada 1931 - 1937 ca fiind „foarte profunde, frumoase şi de o fundamentală importanţă”. În perioada în care a colaborat cu Schlesinger, Wald a publicat 10 lucrări pe teme de economie şi econometrie, realizând în 1936 un important studiu (monografie) asupra variaţiilor sezoniere în raport de ciclicitate (serii temporale). Despre această lucrare centrată pe dezvoltarea unor metode având ca scop eliminarea variaţiilor sezoniere, Morgenstern afirma că pe parcursul acestui studiu, Wald a dezvoltat o tehnică de abordare net superioară tuturor încercărilor în domeniu. În intervalul de timp în care a activat în domeniul universitar, participând activ la seminarii conduse de Menger, Wald, chiar dacă a întreprins cercetări fundamentale legate de modelul competitivităţii economice, a fost supus unor constrângeri morale legate de contribuţia sa din punctul de vedere al originii sale, culminând cu încetarea seminariilor în anul 1936. În 1938, după ce naziştii au invadat Austria, conjunctura a devenit deosebit de grea pentru Wald şi cu un grad de pericol ridicat în vara anului 1938, Wald a fost invitat de către Comisia „Cowles” în Statele Unite pentru a întreprinde cercetări în domeniul econometriei. Emigrarea în Statele Unite le-a salvat viaţa lui Abraham Wald şi a celorlalţi membri ai familiei, ştiut fiind faptul că, totuşi, un membru din familia sa care a rămas, a sfârşit în mod tragic în camerele de gazare din lagărul Auschwitz. În septembrie 1938 Wald făcea parte din Corporaţia „Carnegie”, având o bogată activitate de cercetare în domeniul statisticii la Universitatea Columbia din New York. Începând cu perioada 1939- 1940 şi până la sfârşitul vieţii sale, el a activat şi ca profesor la această universitate, colaborând în acelaşi timp şi la proiecte militare în cadrul Grupului de Cercetări Statistice Columbia, la elaborarea de expertize statistice menite a dezvolta metode de estimare a vulnerabilităţii zborurilor aeriene în domeniul militar. Cu toate că o parte importantă a studiilor sale a vizat cercetarea statistică, Wald a adus contribuţii importante în matematică prin cercetările sale axate pe studiul vectorilor şi al geometriei diferenţiale. În domeniul statisticii, lucrările sale au vizat cu predilecţie probleme ce ţin de testarea ipotezelor şi estimare, probleme cunoscute astăzi sub denumirea generică de problem ale statisticii decizionale. În cadrul acestor preocupări, Wald a analizat aspecte privind funcţiile de risc, regulile de decizie Bayes, distribuţiile apriori, regulile deciziilor de tip „minimax”. Totodată, prin eforturile sale ştiinţifice, Wald a pus şi bazele analizei secvenţiale ca răspuns al cerinţelor stringente de determinare a unor metode eficiente în fundamentarea controlului calităţii în sectorul industrial în perioada celui de al doilea război mondial. Astfel, analiza secvenţială a datelor pe parcursul obţinerii lor ca rezultate din anumite procese este net superioară colectării în prealabil a tuturor datelor şi a analizai lor după ce acestea s-au centralizat. Wald a adus contribuţii importante teoriei şi practicii în domeniul economic, prin analiza caracteristicilor modelului Cournot de duopol, definirea unor concepte în formă „embrionară” referitoare la „substituţia directă”, studiul „curbelor de indiferenţă”, aprecieri la adresa sistemului Walrasian, fundamentarea principiilor „Testului Wald”, atât de cunoscut în econometria modernă. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că rezultatele cercetărilor sale au constituit şi premisa elaborării de noi studii în domeniu de către Samuelson, Arrow, Debreu. Wolfowitz afirmă, referindu-se la contribuţia lui Abraham Wald în domeniul statisticii că marele merit al acestuia este reprezentat de precizia matematicii în formularea unor probleme şi rigoarea matematică în argumentare. Aceeaşi precizie şi rigoare o regăsim şi în actualitatea didactică; datorită clarităţii şi puterii de sinteză, cursurile elaborate pentru studenţii lui Wald de la Universitatea Columbia au devenit fundamentale şi pentru alţi studenţi de la universităţi de pe tot cuprinsul Statelor Unite. După ce Wald a emigrat în Statele Unite, el a întâlnit-o pe Lucille Lang şi cei doi s-au căsătorit. În 1950, Wald a primit o invitaţie din partea guvernului indian pentru a ţine o prelegere pe teme de statistică în această ţară. Dând curs invitaţiei, împreună cu soţia sa, s-au îmbarcat într-un avion cu destinaţia India, dar au suferit un tragic accident în data de 13 decembrie 1950, avionul prăbuşindu-se în Travancare (India). Cele mai importante lucrări ale acestuia sunt „Sequential Analysis – Analiza secvenţială” (1947) şi „Contributions to the Theory of Statistical Estimation and Testing Hypothesis – Contribuţii la teoria estimării statistice şi testării ipotezelor” (1939). [Tradus după – http://cepa.newschool.edu/het/profiles/wald.htm, traducere şi adaptare realizată împreună cu ec. drd. Flavian Clipa]

Explicaţii „de dreapta” privind şomajul

Cu un total de aproximativ 17 milioane şomeri, în UE, rata şomajului oscilează în jurul pragului de 6 %, în timp ce, la nivelul anilor `60 -`70, nu depăşea 3 %. Dintre statele aparţinând blocului comunitar, cea mai mică rată a şomajului (sept. 2008) a fost înregistrată în Olanda (2,5%), iar cele mai înalte rate sunt în Spania, de 11,9%, Slovacia - 10%, Polonia – 9,7 %.

Rata şomajului din România se menţine puţin peste media celor 27 de state membre, potrivit Eurostat, aflându-ne pe locul nouă în rândul ţărilor comunitare cu cel mai mare şomaj, cu o rată de 6,9% (iulie 2008). Potrivit datelor Eurostat, şomajul din România este mai mare decât cel anunţat de autorităţile române, însă arată clar că şomajul este în scădere faţă de aceeaşi lună a anului trecut, când rata şomajului a fost de 7,5%. Nivelul şomajului din România este puţin peste media europeană de 6,8% a celor 27 de state membre UE. Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă (ANOFM) a anunţat că rata şomajului din România, calculată ca raport între numărul de şomeri şi populaţia activă, a scăzut în iulie la 3,8%, de la 5%, cât era în aceeaşi lună a lui 2006. Pe ansamblu, cauzele posibile ale fenomenului au fost identificate în mod diferit şi în funcţie de orientările politice. Oprindu-ne asupra explicaţiilor celor “de dreapta” vom constata că se invocă unele cauze legate de carenţe în privinţa nivelului de calificare, absenţa motivaţiei şomerilor de lungă durată şi presiunea fiscală excesivă. Franco Modigliani, deţinător al Premiului Nobel pentru economie, susţine că aceste justificări, deşi bazate pe elemente reale, ar putea şi să inducă în eroare. Prima explicaţie este confirmaţă de faptul că o creştere a şomajului afectează disproporţionat segmentele necalificaţilor. Cu toate acestea, experienţa americană sugerează că atunci când cei mai puţin calificaţi nu sunt prinşi în ”plasa” şomajului prin ajutoare sociale prost orientate, cererea de muncă necalificată depinde de numărul de locuri de muncă disponibile. Cînd acest număr scade, persoanele mai calificate iau locul subcalificaţilor, în timp ce, când oferta pe piaţa de muncă se îmbunătăţeşte, rata şomajului la categoriile necalificate scade. Nivelul şomajului de lungă durată diferă mult între statele UE, dar sunt argumente serioase pentru aceea că cea mai mare parte a şomerilor respectivi sunt mai degrabă efectul decât cauza unei rate a şomajului ridicată şi durabilă. În privinţa impozitelor, se estimează că în 2000, pentru ansamblul ţărilor din UE, încasările fiscale totale s-au situat la 43 % din PIB; în SUA erau sub 32 %. Dacă am neglija contribuţiile de asigurări sociale, presiunea fiscală ar fi de 27 % în Europa şi de 23 % în SUA. Totuşi, această diferenţă nu poate explica în întregime creşterea şomajului în ţările UE cu 3 - 4 %, raportat la începutul anilor `70, în timp ce în SUA nu a crescut deloc. În Europa, contribuţiile pentru asigurări sociale absorb o parte mai mare a venitului (16 % din PIB, faţă de 9% în SUA), ajungându-se ca rata presiunii fiscale pentru muncitorii efectiv acoperiţi de asigurările sociale să depăşească 40 % (Italia). În Franţa, aceeaşi rată este de 46,8 %, raportul de înlocuire (dintre pensie şi salariu) fiind unul foarte ridicat. Cu certitudine, încărcăturile fiscale şi sociale atât de mari conduc la creşterea şomajului, acestea demotivând ”căutătorii de lucru” şi, pe de altă parte, generează creşterea preţului mâinii de lucru pentru întreprinzători.

GAO - Auditarea instituţiilor guvernamentale

În auditarea instituţiilor guvernamentale, respectarea legilor şi normelor capătă semnificaţie aparte pentru că organi­zaţiile, programele, ac­tivităţile şi funcţiile guvernamen­tale sunt în general create prin lege şi sunt subiectul unor norme mult diferite faţă de cele din sectorul privat.

Potrivit standardelor de audit ale GAO (Curtea de Conturi a SUA), necesitatea evaluării referitoa­re la cerinţele legilor şi normelor şi natura evaluării variază funcţie de obiectivele auditării. Acolo unde necesitatea încadrării în aceste cerinţe e solicitată în mod special, auditorul trebuie să stabilească paşii şi procedurile ce trebuie urmate, care să certifi­ce că entitatea auditată respectă cerinţele legilor şi regulamente­lor, cerinţe care, dacă nu ar fi ur­mate, ar putea afecta semnificativ rezultatele auditării. Natura cerinţelor de încadrare în limitele legale are în vedere economicitatea şi eficienţa (încadrarea în limitele legale poate afecta semnificativ achiziţia, protecţia şi folosirea resurselor uni­tăţii, precum şi cantitatea, calitatea şi costul produselor şi servi­ciilor) şi programul (încadrarea în limitele legale corespunzătoare obiectivelor, programelor, activităţilor şi funcţiilor entităţii; maniera în care programele şi serviciile sunt prezentate, populaţia pe care o deserveşte un program sau serviciu; dacă programele, activităţile, funcţiile sunt aplicate în conformitate cu aceste legi şi regulamente). Auditorii sunt responsabili pentru determinarea legilor şi normelor ce trebuie luate în considerare de către audit. Această responsabilitate presupune ca planificarea auditării să ia în considerare cerin­ţele de încadrare în limitele legii, aplicabile subiectului auditat. Când se cere stabilirea încadră­rii în limitele legale, auditorii trebuie să efectueze auditarea astfel încât să existe asigurări că s-au detectat abuzurile sau actele ilegale care ar putea afecta semnificativ obiectivele auditării. În efectuarea auditării în con­formitate cu standardele specifice, auditorii aleg şi aplică procedurile care în opinia lor sunt corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor de auditare. Aceste proceduri sunt des­tinate obţinerii unor probe competente şi relevante care vor forma o bază rezonabilă pentru formularea opiniei şi concluziilor referitoare la obiectivele auditului.
În ceea ce priveşte standardele de audit elaborate de GAO, acestea se împart în două categorii:
1. standarde generale, aplica­bile atât auditului de regu­laritate, cât şi auditului de performanţă;
2. standarde specifice fiecă­rui tip de audit.
Relevăm că standardele generale se aplică de către toate organizaţiile de auditare guvernamentale, cât şi neguvernamentale. Standar­dele AICPA (Institutul American al Contabililor Autorizaţi) sunt similare cu aceste standarde generale, dar sunt aplicabile, mai ales membrilor aicpa. Standardele generale GAO ale auditului financiar şi de performanţă privesc calificarea personalului, organizarea auditului şi independenţa individuală a auditorului, exercitarea responsabilităţilor în conducerea auditului şi pregătirea raportului.
Regulile întâlnite în acest cadru sunt următoarele:
a. personalul desemnat să conducă auditul trebuie să posede în mod colectiv calităţi profesionale adecvate pentru sarcinile cerute. Subliniem că respectivele calităţi au în vedere cunoştinţele şi abi­lităţile grupului ca întreg şi nu neapărat fiecare auditor în parte;
b. auditorii nu trebuie să fie împiedicaţi de legături personale sau externe, necesitând a fi independenţi de entitatea de auditat;
c. îndatoririlor profesionale în conduce­rea auditului şi pregătirea rapoar­telor primează întotdeauna;
d. personalul implicat în auditul guvernamental tre­buie să participe la programe externe de revizuire a controlului calităţii.
Standardele specifice de audit atribuie auditorului responsabilitatea stabilirii înca­drării în limitele legii prin:
1. stabilirea, pentru fiecare cerinţă legală a riscului pe care abu­zurile şi actele ilegale apărute îl produc;
2. trasarea paşilor şi a procedurilor ce ar furniza asigurări că abuzurile s-ar detecta.
Când procedurile de auditare detectează apariţia unor acte ilegale sau abuzuri, auditorii trebuie să determine măsura în care aces­te acte afectează rezultatele auditării. Detectarea neîncadrării în limitele legale rezultată din acte ilegale este în general dificilă, necesitând paşi speciali. Când informaţiile analizate de auditori oferă indicii cu privire la posibilitatea apariţiei abuzurilor sau actelor ilegale trebuie să ia în considerare impactul acestor acte asupra rezultatului auditării. Dacă aceste acte afectea­ză semnificativ rezultatele auditării, auditorul trebuie să-şi extindă procedurile de auditare atât cât e necesar pentru a determina dacă actele respective au survenit şi în ce măsură afectează ele rezultatele auditării. Relevăm că audi­torii sunt responsabili cu recu­noaşterea caracteristicilor şi tipu­rilor de vulnerabilităţi şi potenţia­le acte ilegale asociate ariei pe care o studiază, în ideea de a fi capabili să identifice semnale că aceste acte au survenit.
Din perspectiva sistemului de control intern al organizaţiei, subliniem că trebuie să existe asigurarea că au fost stabilite şi sunt urmate politici şi pro­ceduri de audit adecvate, că au fost adoptate şi sunt urmate standarde de auditare corespunzătoare.
Notă: Când auditarea se efectuează pe bază de contract, iar contractul nu permite auditorului extinderea unilaterală a procedurilor, audito­rul trebuie să obţină aprobare scrisă pentru munca adiţională necesară. Dacă nu se acordă aprobarea, auditorul trebuie să consemneze în rapor­tul de auditare că există un impediment de extindere a auditării.

Transparenţa bugetului Uniunii Europene

Bugetul UE este un instrument care, pentru fiecare exerciţiu financiar, prevede şi autorizează toate veniturile şi cheltuielile considerate necesare pentru Comunitatea Europeană şi pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Veniturile şi cheltuielile Comunităţilor cuprind:
(a) veniturile şi cheltuielile Comunităţii Europene, inclusiv cheltuielile administrative care decurg pentru instituţii din dispoziţiile din Tratatul privind Uniunea Europeană referitoare la politica externă şi de securitate comună şi la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, cât şi cheltuielile de funcţionare generate de punerea în aplicare a dispoziţiilor respective, atunci când acestea sunt efectuate de la buget;
(b) cheltuielile şi veniturile Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Totodată bugetul înregistrează garanţia operaţiunilor de împrumut şi de credit efectuate de Comunităţi, precum şi plăţile efectuate Fondului de Garantare pentru acţiunile externe.
În privinţa constituirii, utilizării şi controlului fondurilor comunitare s-au instituit mai multe reguli şi principii, care, odată respectate, asigură contribuabilul european că banii proveniţi de la acesta parcurg trasee absolut legale şi corecte. De exemplu, respectarea principiilor unităţii şi exactităţii bugetare presupune că nu se colectează venituri şi nu se efectuează cheltuieli decât dacă sunt înregistrate într-o linie din buget, apoi nu se poate angaja sau ordonanţa nici o cheltuială în plus faţă de creditele autorizate, iar nici o alocaţie nu poate fi înregistrată în buget dacă nu corespunde unei cheltuieli considerate necesară.
Veniturile şi creditele pentru plată din buget trebuie să se afle în permanent echilibru, Comunitatea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, precum şi organismele create de Comunităţi aflându-se în imposibilitatea juridică de a face împrumuturi.
Soldul fiecărui exerciţiu financiar se înscrie în bugetul exerciţiului următor ca venit, în cazul unui excedent, sau ca alocaţie pentru plată, în cazul unui deficit. Estimările acestor venituri sau credite pentru plată se înregistrează în buget în cursul procedurii bugetare şi printr-o scrisoare rectificativă. Acestea se stabilesc în conformitate cu Regulamentul Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul resursele proprii ale Comunităţilor.
După prezentarea conturilor pentru fiecare exerciţiu financiar, diferenţele faţă de estimările făcute se înregistrează în bugetul exerciţiului următor cu ajutorul unui buget rectificativ consacrat exclusiv acestor diferenţe. În acest caz, proiectul preliminar al bugetului rectificativ trebuie prezentat de Comisie în termen de 15 zile de la prezentarea conturilor provizorii.
În timpul procedurii bugetare, Comisia furnizează informaţiile necesare pentru o comparaţie între evoluţia nevoilor de credite şi estimările iniţiale făcute în situaţiile financiare. Informaţiile în cauză includ progresele înregistrate şi stadiul atins de autoritatea legislativă în eforturile sale de evaluare a propunerilor prezentate. Nevoile de credite sunt revizuite, dacă este cazul, în funcţie de evoluţia deliberărilor cu privire la actului de bază.
Dincolo de toate acestea, evidenţiem că bugetul comunitar se întocmeşte şi se execută (iar conturile se prezintă) în conformitate cu principiul transparenţei. La ordinul preşedintelui Parlamentului European, bugetul şi bugetele rectificative se publică, în forma finală în care au fost adoptate, în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene în termen de două luni de la data la care bugetul este declarat adoptat definitiv. Situaţiile financiare consolidate se publică şi acestea alături de rapoartele de gestiune financiară întocmite de fiecare instituţie. Apoi, informaţiile cu privire la operaţiunile de împrumut şi de credit contractate de Comunităţi în beneficiul unor terţe părţi se includ într-o anexă la buget, iar datele ce caracterizează Fondul de garantare pentru acţiunile externe se includ în totalitatea lor în situaţiile financiare.

Modernizarea controlului Curţii de Conturi

Certificarea de către auditori externi a informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare întocmite de către insituţiile publice – finanţate integral sau parţial din surse bugetare – este dată de necesitatea asigurării transparenţei modului de formare şi de utilizare a banilor publici. Până nu demult (anii '60 - '70), în majoritatea ţărilor, activitatea de audit presupunea aproape exclusiv efectuarea verificărilor de legalitate (sau regularitate). Tiparele au fost sparte, însă, de SUA, la început, şi apoi de Anglia şi (parţial) de Germania. Astfel, serviciile de audit, şi mai ales cele care vizează activitatea instituţiilor publice, au dezvoltat în timp, pe lângă auditul de regularitate, şi auditul de performanţă, aşezând în centrul atenţiei rezultatele programelor implementate de Executiv. Oficiul General de Conturi al SUA (GAO) – care are rolul unei Curţi de Conturi – urmăreşte identificarea oricăror imperfecţiuni în vederea eliminării risipei şi ineficienţei în utilizarea fondurilor publice şi îmbunătăţirii performanţelor diverselor entităţi. Acelaşi rol îl are şi Oficiul Naţional de Audit (NAO) – Curtea de Conturi a Marii Britanii, instituţie de tradiţie şi renume care acordă asistenţă de specialitate Curţii de Conturi a României în reorientarea acesteia către auditul de performanţă. Relevăm că în acest context instituţiei autohtone i-au fost retrase nu tocmai demult competenţele de jurisdicţie financiară, judecătorii financiari fiind transferaţi la instanţele de drept comun. Transformările în speţă nu presupun automat că se renunţă la auditul de regularitate, recunoscându-se că diminuarea procedurilor specifice acestui tip de audit este susceptibilă să determine creşterea riscului unor erori nedetectate. Ceea ce este sigur este că efectul care va apărea constă în diminuarea costurilor. Controlorii financiari, denumiţi “auditori publici externi” prin ultima reglementare în materie, urmează să-şi concentreze atenţia asupra managementului riscurilor, în sensul dezvoltării unor proceduri de reducere a acestora, eliminarea lor în întregime fiind imposibilă. Aşteptata introducere a auditului de performanţă în instituţiile publice (legea 217/ 2008 a fost publicată doar de câteva zile) va antrena creşterea responsabilităţii conducătorilor instituţiilor auditate în gestionarea resurselor puse la dispoziţie de societate. Actul final al auditului îl va constitui scrisoarea managerială, fundamentată pe studii şi analize de profunzime, care îi va indica celui controlat “punctele slabe” şi cum pot deveni acestea ”puncte forte”, procesele verbale şi pomelnicele de amenzi urmând să devină … istorie.

Viaţa hârţoagelor firmei

Oriunde în lume, păstrarea şi arhivarea documentelor justificative şi contabile sunt strict reglementate prin norme speciale. La noi, ordinea în chestiune este asigurată de Legea contabilităţii şi Legea arhivelor.
Mişcarea documentelor firmei trebuie reflectată într-un registru special instituit, iar arhivarea corectă presupune gruparea lor în dosare, cronologic şi sistematic în cadrul fiecărui exerciţiu financiar, după care se numerotează, se şnuruiesc şi se parafează. Termenul de păstrare - în spaţii special amenajate, asigurate împotriva degradării, distrugerii sau sustragerii, dotate cu mijloace PSI - este de 10 ani, în cazul registrului-jurnal, registrului-inventar şi a ”cărţii mari” şi de 50 de ani, în cazul statelor de salarii şi a situaţiilor financiare anuale. Numărătoarea anilor începe cu anul imediat următor celui în care s-a încheiat documentul de arhivat. La expirarea perioadei în cauză, dar şi în situaţia încetării activităţii unităţii, situaţiile financiare (cunoscute, până nu demult, drept “bilanţul şi anexele sale”) se predau la Arhivele statului. Termenul de 10 ani se află în legătură şi cu prevederea din Codul de procedură fiscală potrivit căreia dreptul statului de a stabili obligaţii fiscale încetează după această perioadă, chiar dacă s-au săvârşit de către contribuabil fapte prevăzute de legea penală. Evident, termenul curge de la data săvârşirii faptei respective. În celelalte cazuri, conform aceluiaşi cod, dreptul organului fiscal de a stabili creanţe bugetare se prescrie în termen de cinci ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut crenţa. Pierderea, sustragerea ori distrugerea vreunui document de natura arătată atrage obligativitatea (pentru conducere) de a trece la reconstituirea acestuia, în termen de 30 de zile de la constatare. Este important de ştiut că orice salariat care constată lipsa unui atare act are obligaţia să informeze în scris conducerea în maxim 24 de ore. Directorul (managerul) urmează ca, în termen de trei zile, să ia declaraţie scrisă persoanei însărcinate cu gestionarea documentului şi să încheie un proces-verbal detaliat privind acest lucru, după care trece efectiv la reconstituire. Norma nu permite reconstituirea documentelor de cheltuieli nenominale – bonuri, tichete – ”dispărute” anterior înregistrării în contabilitate. Evident, paguba adusă unităţii se va suporta de cei responsabili de pierderea actelor, după îndeplinirea unor procedure specifice stabilirii răspunderii materiale. Imputaţia se garniseşte şi cu sancţiuni disciplinare ori (chiar) penale. Găsirea ulterioară a documentelor nu constituie temei juridic de anulare imediată a sancţiunilor, ci, cel mult, de revizuire a acestora. În practică apar deseori situaţii de dispariţii sau pierderi a unor documente emanate de la alte unităţi decât cea care ar trebui să le păstreze (de exemplu, facturi, avize, chitanţe). Soluţia problemei o reprezintă reconstituirea documentului dispărut de către unitatea emitentă, la cererea scrisă a unităţii solicitante. Termenul de transmitere a documentului astfel reconstituit este de zece zile de la data înregistrării solicitării respective... Se pare că rezolvarea noianului de probleme, la care ne-am referit aici, tot de calculator ţine. Momentul când documentele vor fi exclusiv electronice nu este tocmai departe, rafturilor kilometrice abundând în dosare pline de praf şi mucegai urmând să le sune ceasul în curând…

Cât de util este un raport de audit?

● un raport de audit favorabil companiei reprezintă un certificat de “bună purtare” doar pe termen scurt

Firmele ale căror rezultate financiare sunt auditate periodic demonstrează un plus de seriozitate şi siguranţă în raport cu posibilii investitori. În afara acestora, de rezultatul activităţii de audit sunt interesaţi şi furnizorii, finanţatorii, salariaţii, acţionarii şi managerii. Întocmit de entităţi independente de firmă, raportul de audit este rezultat al unei suite de anchete strict specializate îndreptate asupra activităţii financiar-contabile, urmărind efectuarea înregistrărilor contabile conform cadrului general acceptat (principii, norme, reguli de evaluare şi proceduri interne), modul de culegere şi prelucrare a datelor etc. În situaţia sesizării unor înregistrări privind tranzacţii suspecte, auditorii pot recurge la tehnici de control încrucişat, intrând în legătură cu clienţii, furnizorii, debitorii ori creditorii firmei auditate. Opinia auditorului, exprimată în partea finală a raportului în cauză, este proprie acestuia şi se bazează exclusiv pe rezultatele investigaţiilor sale. Obligatorie doar pentru bănci şi societăţi listate la bursă, la care se adaugă costurile relativ ridicate, auditarea nu a găsit încă un câmp prea larg în planul firmelor autohtone, deşi o asemenea carte de vizită (raportul de audit favorabil) ar putea facilita calea spre noi oportunităţi de afaceri. Aceasta, cu atât mai mult dacă certificatul de “bună purtare” provine de la una dintre marile companii internaţionale specializate. Totuşi, după o practică occidentală de aproape jumătate de secol, astăzi se apreciază că este posibil ca auditul să nu identifice unele lacune şi situaţii de risc existente în activitatea firmei. Dincolo de cazurile ce pot fi lesne intuite (decizii manageriale ulterioare neadecvate, de exemplu), neinfailibilitatea auditului poate fi legată de lipsa concursului absolut a personalului managerial de a pune la dispoziţie toate documentele şi datele necesare, nesesizabile prin parcurgerea evidenţei contabile, cum ar fi înţelegerile secrete cu alte firme (care nu şi-au făcut încă efectul), acceptarea posturii de garant ş.a. Aşadar, raportul de audit nu este o poliţă de asigurare sau un “cec în alb” pentru societatea auditată, însă constituie, de departe, axul central al analizei situaţiei financiare privind o companie dată.

Spaţiul comunitar şi eternele contribuţii fiscale

În prezent, în spaţiul comunitar există mai multe tipuri de impozite si contribuţii obligatorii. Între acestea, impozitele directe sunt întotdeauna plătite şi suportate de contribuabil şi vizează veniturile persoanelor, capitalul ori profitul societăţilor comerciale, inclusiv dividendele, dar şi averea. Tot aici se includ şi majoritatea impozitelor locale. Impozitele/ taxele indirecte sunt aferente producţiei şi consumului, dar nu sunt suportate de către persoanele impozabile (comercianţi sau industriaşi care le plătesc, colectând impozitul în numele guvernului odată cu încasarea preţului de la client), ci de către consumator, asupra căruia căruia apasă respectiva sarcină fiscală (de exemplu: TVA şi accizele). Cât priveşte contribuţiile la asistenţa socială, acestea sunt taxe obligatorii percepute de instituţiile de protecţie socială pentru a asista pe cei bolnavi, pentru îngrijirea persoanelor cu handicap ori asistarea şomerilor, pentru însoţitori, pentru a asigura veniturile persoanelor asigurate pentru anumite riscuri: boală, compensări, pensii. Aşa cum bine se cunoaşte, impozitul este un instrument de reglare economică ce poate fi folosit pentru a influenţa consumul, pentru a încuraja economisirea ori pentru orientarea felului în care sunt organizate companiile. Aplicarea politicii fiscale este esenţială pentru toate statele UE, iar acţiunile unei ţări pot avea impact atât asupra pieţei interne cât şi asupra pieţelor ţărilor vecine. De aceea statele membre trebuie să colaboreze şi să nu desfăşoare politici de impozitare total diferite. Pentru a putea stabiliza piaţa internă, sistemul de taxe de consum trebuie să fie cât se poate de neutru. Cu ani buni în urmă, acolo unde reducerile la impozite la exportul de bunuri dintr-un stat membru în altul, erau mai mari decât sumele plătite de fapt, ele acţionau ca subvenţii la export. Din acest motiv, Comunitatea Europeana a adoptat taxa pe valoare adăugata. Totuşi, atunci când a fost introdusă, statele membre ale UE au primit prerogative de a-şi stabili propriile taxe. Din momentul în care piaţa unică a devenit realitate şi consumatorii au putut să-şi cumpere bunuri din orice stat membru doreau, fără restricţii de graniţă, diferitele cote de impozitare aplicabile diverselor bunuri au fost de natură a diversifica afacerile, iar rezultatul nesimetriei producţiei şi distribuţiei a atras repercusiuni speciale într-un plan mai larg. Faptul că la început s-a crezut că oamenii pot alege să trăiască şi să muncească într-o anume ţară pentru a plăti mai puţine impozite, ori că societăţile pot activa acolo unde sarcina fiscală nu este tocmai apăsătoare, a făcut să nu se înţeleagă necesitatea coordonării (armonizării) impozitelor. Mult mai târziu s-a realizat că toate acestea pot duce la o competiţie (dăunătoare) între impozitele practicate în diferitele state membre ale UE. Pe măsura ce integrarea europeană progresează, încurajata şi de introducerea monedei unice EURO, se acordă atenţie tot mai sporită supravegherii interacţiunilor complexe dintre cele 27 sisteme de impozitare. În acest context subliniem că statele membre trebuie să ia din ce in ce mai multe decizii comune pentru a-şi adapta sistemele de impozitare la nevoile sociale în continuă schimbare. Politicile comunitare de impozitare pot introduce noi priorităţi, însă se impune urmărirea permanentă a cadrului fiscal din fiecare ţară spre a nu se produce un impact nedorit asupra altora şi pentru a asigura o suveranitate reală pe acest plan.

Control financiar & spinări de măgar

În materie de control financiar, UE a fost relativ indulgentă cand a trebuit să ne bage în rîndul bobocilor comunitari (10 + 2). Ba, chiar, deşi pare greu de crezut, s-a spus că “România a făcut progrese în implementarea strategiei ei globale, în concordanţă cu standardele internaţionale şi cu cea mai bună practică europeană” (Romania - Monitoring Report, Ch. 28, CE, 2006). Nouă ne-a convenit să credem că progresul în domeniul dezvoltării controlului financiar public intern, auditului extern şi al controlului cheltuielilor din fondurile de acţiuni structurale a fost remarcabil, cum afirma CE. În realitate, rezultatele au fost limitate, pregătirea profesională a controlorilor şi auditorilor interni necesitînd a fi întărită, mai ales în domeniile evaluării riscului şi al achiziţiilor publice. În ceea ce priveşte auditul extern, legea organică a Curţii de Conturi, reflectînd amendamentele constituţionale din octombrie 2003, chiar după mai multe încercări, nu a fost, încă, adoptată, chiar dacă se impune să conţină o referinţă care să asigure independenţa financiară a acestei instituţii. Implementarea Strategiei nationale de luptă impotriva fraudei şi pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene s-a făcut cumva în parametri normali, fiind încheiate acorduri de cooperare între Departamentul de Luptă Antifraudă (DLAF) şi organismele de implementare relevante, în scopul întăririi coordonării acţiunilor anti-fraudă. Altă înţelegere a fost încheiată cu OLAF, pentru a desfăşura investigaţii comune, iar salariile personalului DLAF, ca şi cele ale personalului Autorităţii de Audit, au fost majorate cu 75% - pentru stimularea performanţei (!) – încă din decembrie 2005. Astăzi, la aproape doi ani de la aderare, un ochi cît de cît avizat nu poate să nu observe că mai multe spinări de măgar imprimă constant o încetinire efectivă transformărilor în domeniu. Neadoptarea Legii Curţii de Conturi, dat fiind noul context rezultat din revizuirea Constituţiei, a determinat anchilozarea instituţiei prin apariţia imposibilităţii valorificării rezultatelor controalelor (procurorii şi judecătorii financiari fiind transferaţi în sistemul judiciar comun). Controlul financiar al Executivului (prin ANAF) este încă unul care pune accent pe elemente cantitativiste; mai multe mii de controlori financiari, din care aproape două mii salariaţi ai Gărzii financiare, datorită sistemului de salarizare/ premiere, sunt setaţi pe realizarea “planului” la amenzi/ penalizări/ confiscări, pentru asigurarea celor trei salarii suplimentare faţă de salariul din cartea de muncă. Controlul selectiv, cu luarea în considerare a zonelor de risc, a rămas o poveste frumoasă. În tot acest timp, contribuabilul, zăpăcit de asaltul controlorilor, nu se poate dumiri nici cu specialiştii din sfera liber profesioniştilor; mai multe corpuri profesionale îşi dispută întîietatea în materie: CECCAR, CAFR şi CCF. Fiecare este în război cu fiecare. O dovedeşte lectura normelor proprii de lucru şi mesajele de pe site-urile lor. Şi, în fine, cea mai mare spinare de măgar: servilismul faţă de baronii politico-economici teritoriali a şefilor Finanţelor judeţene, Gărzii financiare şi Camerelor de Conturi, care, “unşi” pe criterii extraprofesionale, rămîn incapabili să arate vreo urmă de obiectivitate şi independenţă...

Controlul antifraudă financiară

Instituţia emblematică în materie este Oficiul European pentru Lupta Antifraudă (OLAF). În mod curent, acesta controlează obţinerea, derularea şi utilizarea fondurilor comunitare, iar dacă se constată fraude (infracţiuni), transmite actul de control către DNA. Abia aici se iau măsuri adecvate pentru blocarea fondurilor, recuperarea banilor utilizaţi ilegal şi tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate. Prin fraudă înţelegem utilizarea de documente false, incomplete şi incorecte pentru a dobîndi fonduri comunitare şi deturnarea acestora de la scopul pentru care au fost acordate. În practică, neregulile sesizate constau în abateri de la legalitate/ regularitate/ conformitate, dar şi în nerespectarea acordurilor şi contractelor de finanţare, situaţie ce conduce la efectuarea de cheltuieli neeligibile. Potrivit normelor specifice, DLAF efectuează controale la faţa locului, la sediul beneficiarului de fonduri europene, împreună cu Garda financiară, Organele fiscale ori cu Poliţia. Încălcările constatate se referă la folosirea de declaraţii şi documente false, inexacte şi incorecte privind respectarea condiţiilor de eligibilitate ale programului (experienţa, lipsa datoriilor la buget, vechimea în activitate), utilizarea de documente de provenienţă falsă pentru a proba achiziţii de bunuri din UE (care, în realitate, provin din afara acesteia) sau la existenţa conflictului de interese în privinţa achiziţiile care afectează libera competiţie (licitaţii tructate, selecţie de oferte de la firme cu acţionari comuni). Frecvente sînt şi deturnarea fondurilor obtinute în alte scopuri decît cele prevăzute prin proiectul initial, lipsa dovezilor privind atingerea obiectivelor proiectului, efectuarea de cheltuieli neeligibile ş.a. Schema de personal a instituţiei include 45 de posturi finanţate de la buget, număr atipic de mare faţă de alte ţări (Ex.: 3 angajaţi în Cehia, 6 în Ungaria, 7 în Slovacia şi 2 în Estonia). Acţiunile DLAF sînt iniţiate prin sesizări (de la Preşedinţie, Servicii speciale, Guvern, surse de presă etc.) ce conţin elemente de natura fraudei şi anumite indicii, iar în cazul controlului administrativ intern trebuie reţinut că demararea controlului nu are în vedere din start un aspect penal (sesizarea fiind redirecţionată Parchetului). Aceasta pentru că DLAF nu are competenţă penală de control; totuşi, dacă din controlul administrativ intern rezultă asemenea elemente, dosarul ia calea Parchetului. Statisticile de profil indică faptul că, dintre dosarele realizate pe baza sesizărilor primite, se valorifică prin DNA mai mult de o treime, pondere considerată a fi una destul de ridicată.

Cărţi publicate: eseuri; proză scurtă

Cota unică, la final de ciclu electoral

Cel puţin declarativ, reforma politicii fiscale demarate la finalul anului 2004 a vizat stimularea activităţii productive prin introducerea cotei unice de impozitare. Deşi, la vremea aceea, se vorbea despre impactul pro-ciclic al acesteia asupra economiei şi producerea de pierderi la nivelul veniturilor fiscale de măcar 1% din PIB, am putut constata că lucrurile nu au luat o întorsătură tocmai rea. Legea de modificare a Codului fiscal, aprobată în luna iulie 2006, a inclus măsuri de generalizare a cotei unice de 16%, extinderea bazei de impunere şi de preluare a directivelor în materie ale UE. Reducerea fiscalităţii a determinat majoritatea patronilor să îşi revizuiască atitudinea faţă de buget, atenuîndu-se înclinaţia către muncă la negru şi crescînd gradul de disciplină financiară. Disponibilităţile din impozitul pe profit lasate întreprinzătorului au fost reinvestite, creîndu-se noi locuri de muncă, dar şi venituri suplimentare la buget. Acum, după un ciclu (aproape complet) de patru ani, constatăm că în cazul cotei unice de impozitare a salariilor, spre deosebire de cota progresivă, sînt stimulaţi cei care doresc să lucreze mai mult, să aibă un job în plus. Datele centralizate la nivelul MEF arată că înainte de introducerea cotei unice, din activităţile suplimentare (în afara serviciului de bază) nu se obţinea (raporta – subl.ns.) decît un cîştig minim. Concret, reducerea cotei impozitului pe profit şi pe venit de la 25% la 16% a făcut ca veniturile bugetare din impozitul pe profit să fie în anul 2007 cu 62,8% mai mari decît cele din 2004. În primul semestru 2008 acestea s-au majorat cu 27,5%. Apoi, veniturile bugetare din impozitul pe venit au reprezentat în anul 2007 mai mult decît dublul veniturilor din această sursă încasate în anul 2004, ca în semestrul I 2008 să se majoreze cu 35%. Toate acestea au fost acompaniate cu reducerea cotelor de contribuţii sociale - 10 puncte procentuale, lucru posibil (şi) ca urmare a implementării din anul 2005 a mai multor măsuri de îmbunătăţire a procesului de colectare, prin accelerarea procesului de executare silită şi faliment şi întărirea constrîngerilor bugetare. Simplificarea procedurilor privind executarea silită, gestionarea centralizată a marilor contribuabili şi eliminarea reeşalonărilor de datorii la buget au avut rolul lor, să recunoaştem, pozitiv, asupra sistemului financiar public. In plus, s-a urmărit şi îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă către contribuabili în scopul creşterii conformării voluntare şi reducerii costurilor tranzacţionale ale întreprinderilor în relaţia cu administraţia fiscală, timp în care politicile fiscale şi de cheltuieli publice au ţinut cont de ţintele de deficit bugetar, acordîndu-se prioritate consolidării veniturilor statului. Însă, pentru creşterea competitivităţii fiscale trebuie urmărită întărirea mecanismelor de control a cheltuielilor publice, o prioritizare mai bună a investiţiilor, creşterea capacităţii de programare bugetară pe termen mediu şi mărirea transparenţei. Evident, toate acestea rămîn subsumate nevoii de prudenţă, în vederea contracarării dezechilibrelor macroeconomice, şi presupun obligatoriu majorarea capacităţii de absorbţie a fondurilor structurale şi eliminarea problemelor legate de integrarea acestora în cadrul bugetar naţional.

"Conştiinţa financiară" a Uniunii Europene

Activitatea de control a Curţii Europene de Conturi (ECA) urmăreşte corectitudinea operaţiunilor de încasări şi plăţi suportate din bugetul comunitar, dar şi gradul de îndeplinire a obiectivelor în materie de management specific. Văzută drept "conştiinţa financiară" (întruchipată) a UE, ECA garantează cetăţenilor europeni că bugetul comunitar (peste 120 mld. euro/ an) este gestionat corect şi eficient. Se apreciază că independenţa acesteia în raport cu alte instituţii Comunitare şi cu Statele Membre asigură obiectivitatea activităţii depuse, având o deplină libertate în privinţa planificării acţiunilor de audit şi publicării rapoartelor periodice. Instituţia dispune de un personal format din 760 angajaţi, incluzând auditori, traducători şi personal administrativ, şi este condusă de un Preşedinte, al cărui mandat este de de trei ani. Membrii ECA (cîte un reprezentant din fiecare Stat Membru) au mandate de şase ani, iar aceştia, din rîndul lor, aleg Preşedintele. Bugetul ECA se cifrează la circa 113 mil. euro, ceea ce reprezintă aproximativ 0,1 % din totalul cheltuielilor UE. Pentru că “fiecare naş îşi are naşul”, la iniţiativa proprie a ECA, situaţiile financiare ale sale fac obiectul controlului efectuat de o firmă de audit privată. Din ultimul raport anual al instituţiei (publicat recent) – cel privind anul financiar 2006 – străbate o notă evident de blîndeţe a ECA, dacă nu cumva, pe bune, avem de-a face cu o creştere a gradului de disciplină pe palierele verificate. Oricum, în cazul în care auditorii ECA descoperă nereguli, inclusiv fraude, aceştia nu au decît posibilitatea de a informa organismele comunitare competente spre a lua măsurile necesare. Pentru 2006, verdictul dat CE este “… conturile prezintă o imagine fidelă a poziţiei financiare a Comunităţilor” (adică lucrurile stau mai mult decît o.k.), iar în ce priveşte plăţile, ar fi “necesare eforturi suplimentare în vederea reducerii riscului de erori, pe care auditorii îl consideră ridicat pentru unele politici importante”. Sublinierea noastră este că erorile se situează în prezent sub pragul de semnificaţie pentru majoritatea cheltuielilor. Dealminteri, Curtea consideră lucrurile în ordine doar dacă riscul de erori este de maximum 2%. Să amintim că, doar cu un an în urmă, am putut vedea şi faţa dură a ECA. Atunci, un Raport asupra gestionării fondurilor PHARE în România şi Bulgaria (2000-2004) releva că peste jumatate din proiectele de investitii nu au fost sau au fost partial utilizate în scopul propus, iar capacitatea de gestionare a autorităţilor române şi bulgare a fost supraestimată. Apoi, privitor şi la alte State Membre (în număr de 11), cam în aceeaşi perioadă, un alt Raport menţiona că directivele referitoare la monitorizarea operatiilor de tranzit se aplică foarte disparat, determinînd întîrzieri la plata taxelor catre bugetul UE. În fine, dincolo de recomandări blajine, parcă de complezenţă, Curtea apreciază că, deşi CE a luat măsuri relativ eficiente de recuperare şi a îmbunătăţit gradul de protecţie a propriilor interese financiare, Comisia încă nu dispune de informaţii fiabile privind recuperările de fonduri plătite necuvenit, fiind incapabilă să evalueze impactul financiar al acestora asupra bugetului UE. (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 26 nov. 2007)

Pachetul salarial al funcţionarului comunitar

Din România, ţara cu cele mai reduse costuri salariale din regiune şi, implicit, cele mai mici salarii (ceea ce prezintă şi avantaje: ne-a transformat în ţintă atractivă pentru companiile străine – vezi Nokia Co.), indemnizaţiile personalului instituţiilor UE par exorbitante. Acestea, potrivit statisticilor de profil, sunt considerate a fi realmente motivante. De exemplu, un director general dintr-un directorat european, cu toate calificările şi având sporul maxim de vechime, este plătit cu 20.000 Euro lunar, ceea ce reprezintă dublul sumei plătite unui funcţionar superior cu calificări similare într-un minister din Austria, Germania ori Franţa. La această sumă se adaugă şi unele avantaje specifice îndeplinirii funcţiei într-un alt loc decât ţara sa (de exemplu, compensarea cheltuielilor de instalare, chiriei, transportului ş.a.m.d.). Pentru comparaţie, trebuie să spunem că indemnizaţia Cancelarului Germaniei este sub 20.000 Euro/lunar. Apoi, seria avantajelor include şi dreptul personalului de a se pensiona la vîrsta de 55 de ani, la cerere (în timp ce vîrsta de pensionare, în majoritatea statelor UE, este de 65 de ani), primind drepturi băneşti lunare ce tind către jumătatea salariului avut în activitate. O pensie astfel calculată (9.000 Euro/lună) depăşeşte de trei ori nivelul pensiei medii din ţările UE, cifrat la aproximativ 3.000 Euro/lună. Evident, personalul avînd statut de director în respectivele instituţii comunitare constituie o minoritate, însă nici subalternii nu sînt recompensaţi tocmai prost, dacă avem în vedere că, frecvent, indemnizaţiile acestora trec de jumătatea salariului şefului. Salariul brut lunar mediu în Belgia este de 2700 de Euro, dar, pe scară foarte largă, salariile funcţionarilor comunitari sînt cel puţin duble. Nu mai puţin importante sînt facilităţile specifice: reduceri de impozite, scutire de TVA, condiţii mai bune de asigurări medicale (inclusiv pentru membrii familiei, alocaţii şi şcoală europeană gratuită pentru copii etc. Dealtminteri, un motiv de scumpire a costului vieţii în Bruxelles şi Luxemburg (cu cca 20% mai mare faţă de “împrejurimi”) îl constituie infuzia salariilor funcţionarilor instituţiilor UE. Evident, de la data aderării României la UE, şi cetăţenii români au dreptul de a lucra în cadrul instituţiilor comunitare, procedura standard de obţinere a unui astfel de post fiind concursul. Aşa că, orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile cerute de instituţiile comunitare se poate prezenta la concursurile organizate periodic de EPSO (Oficiul European pentru Selecţia Personalului), avînd şansa să devină funcţionar european. (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 3 martie 2008)

La bani mărunţi: Politica salarială guvernamentală

Politica salarială guvernamentală este concepută ca o componentă a strategiei economice generale, alături de politica ocupării forţei de muncă, de politica fiscală, monetară, bugetară şi de credit. La nivel microeconomic, însă, politica salarială constituie parte intrinsecă a strategiei firmei care implică o latură internă şi una externă, deoarece vizează, pe de o parte, modelarea şi susţinerea prin salariu a raporturilor de muncă din interiorul întreprinderii, iar pe de altă parte, o anumită aliniere, realizată prin mecanismele de piaţă, între nivelul şi structura salariilor plătite şi cele practicate de firmele concurente. Din perspectivă macroeconomică, este esenţial să fie evitată propagarea spiralei salarii-preţuri pentru menţinerea stabilităţii sistemului socio-economic. Dealtminteri, BCE nu admite – în zona euro - nicio schemă de indexare a salariilor nominale cu creşterea preţurilor, monitorizînd cu atentie deosebită negocierile salariale. Inflaţia anuală din zona euro - calculată sub forma indicelui armonizat al preţurilor de consum - s-a situat la 3,1% la sfîrşitul lui decembrie 2007, cu peste un punct mai mult faţă de obiectivul pe termen mediu urmărit de BCE, respectiv o inflaţie mai mică dar foarte apropiată de 2%. Datele “la zi” , privind acelaşi spaţiu, arată că inflaţia anuală a încetinit la 3,8% în august, faţă de 4% în iulie, contrar previziunilor care anticipau că nivelul indicelui va ramîne neschimbat. Pentru România, care doreşte apropierea de respectiva zonă, ar fi de dorit sa obţină excedent bugetar, pe seama controlului strict al cheltuielilor salariale în sectorul public. Evident, apropierea alegerilor poate antrena relaxari ale politicii fiscale, iar obiectivul la care ne-am referit devine mai dificil de atins. Nu poate fi neglijat faptul că BNR a ratat anul trecut (la distanţă de 2,5 puncte) ţinta de inflatie angajată, atenţionînd asupra faptului că politica fiscala joaca rolul cheie în asigurarea stabilităţii macroeconomice, orice reducere a deficitului bugetar avînd impact benefic direct la nivelul contului curent. Recent, BNR a modificat în creştere prognoza pentru inflaţia la finalul lui 2008, de la 6% la 6,6%, în condiţiile în care şi-a propus o ţintă de inflaţie de 3,8% plus sau minus un punct procentual. Noua estimare ia în calcul un nivel mediu anual al preţului petrolului de 140 dolari/baril (considerat prea ridicat de anumiţi analişti). Potrivit datelor publicate de INSSE, rata anuală a inflaţiei, ţintită de banca centrală, s-a accentuat în luna iulie 2008 pînă la un vîrf al ultimilor trei ani, de 9,04%, nivel situat însă sub estimările analiştilor, ca urmare a ieftinirii alimentelor şi serviciilor, care a compensat parţial majorarea semnificativă a preţurilor la gaze şi electricitate, efectivă de la începutul lunii iulie. Creşterea medie a preţurilor de consum din intervalul august 2007-iulie 2008 faţă de precedentele 12 luni - indicator care contează în criteriile nominale de convergenţă la zona euro - a fost de 7,5%. Inflaţia determinată pe baza indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) a crescut, de asemenea, de la 7,1% în iunie la 7,6% în iulie. În acest context, reprezentanţii FMI ne recoman­dă un deficit bugetar mult sub 2% din PIB şi cer o proiecţie realistă a veniturilor. Potrivit primei schiţe a bugetului general consolidat pentru anul 2008, realizată recent de MEF, plafonul deficitului bugetar va fi 2,7% din PIB, ponderea veniturilor în PIB fiind es­ti­mată la 39%, iar nivelul cheltuielilor la 41,7% din PIB. În consecinţă, creşte­rea salariilor, dat fiind acest buget, ar trebui să fie mai moderată faţă de anii trecuţi. Dar iată cum stau lucrurile pe acest plan. Din punct de vedere nominal, faţă de 2006, în 2007 cîştigurile salariaţilor români au crescut cu 25,5%. În ceea ce priveşte creşterea salariilor ajustată cu inflaţia, România ocupă locul trei în rîndul ţărilor UE (Eurofund, 2008). În acest top, pe primul loc se situează Letonia cu o creştere medie a salariilor din 2007 de 18,3% faţă de 2006. România urmează după Lituania şi a înregistrat în aceeaşi perioadă o creştere a salariilor cu 12,2%. Dacă avem în vedere evoluţia salariilor în perioada 2003 – 2007, observăm că ţările UE se împart în patru categorii. România, alături de Bulgaria şi ţările baltice, se clasează în grupa ţărilor în care salariile au avut o creştere foarte mare, peste 4% media anuală. Avem apoi grupa cu creşteri mari (între 2% şi 4%) – Polonia şi cea cu creşteri medii (între 1% şi 2%) în care sînt incluse Finlanda, Grecia, Irlanda, Suedia, Marea Britanie, Cehia şi Slovacia. Alte două grupe includ ţările cu creşteri mici (sub 1%) – nucleul UE (15) plus Ungaria şi Malta şi cele cu creştere “zero sau negativă”, în care se găsesc Cipru, Germania şi Slovenia. Judecînd cu datele anului precedent, în ceea ce priveşte salariul minim, acesta a crescut în România (2007 faţă de 2006) cu 18%, însă în valoare absolută apare foarte redus faţă de salariile minime din celelalte ţări europene. De exemplu, faţă 131,92 euro (440 de lei) cît era salariul minim în România în 2007, în Luxemburg “minimul” era 1.570 de euro, în Belgia - 1.283 euro, în Estonia – 288 euro. În fine, să spunem că recentul Acord tripartit pentru asigurarea creşterii salariului minim brut în perioada 2008 – 2014 stipulează că “avînd în vedere creşterea prognozată a PIB pentru acest an, rezultatele bune obţinute în creşterea productivităţii muncii, precum şi nivelul ridicat al producţiei agricole care contribuie la reducerea inflaţiei, Guvernul se angajează să majoreze salariul minim brut pe economie la valoarea de 540 lei, începînd cu 1 octombrie 2008 şi 600 lei, începînd cu 1 ianuarie 2009”. Pentru anul final al orizontului temporal luat în calcul (2014) se preconizează creşterea salariului minim brut pe economie la valoarea de 1325 lei, reprezentînd 50% din cîştigul salarial mediu brut lunar, în prezent acest procent fiind doar de 31%. (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 1 şi 8 sept. 2008/ în două părţi)

Recompensa totală

Ani în şir s-a susţinut că totul în materie de managementul salarizării este să ajungi să poţi plăti personalul în funcţie directă de performanţa lui. Însă, fenomene recente intervenite pe piaţa muncii induc o optică diferită. Mărirea la nesfârşit a salariilor, pentru a ţine pasul cu productivitatea (şi a înlătura situaţiile conflictuale) determină scăparea de sub control a ritmului majorărilor recompenselor. În plan autohton, dacă avem în vedere ultima perioadă, asteptările salariale ale doritorilor pentru ocuparea unui post indicau creşteri din cele mai mari. În anumite domenii – finanţe, bănci, asigurări - s-a ajuns să se ceară chiar şi dublul nivelului oferit de angajatori. Explicaţiile stau în jurul rarităţii ofertei de braţe de muncă, dar şi pentru că se iau repere salariale din economiile dezvoltate. Evident, tendinţele s-au reportat, corelaţia cu productivitatea fiind realmente eludată, estimîndu-se că, la moment dat, firmele nu vor mai face faţă. De aceea s-a întrezărit o soluţie în politica “recompensei totale” (PRT), care, pînă nu demult, figura doar în teoria managementului resurselor umane. PRT nu se mai bazează exclusiv pe elementele clasice ale remunerării – salarii, sporuri, premii, beneficii, ci include multiple aspecte ale dezvoltării carierei si factori de natură intrinsecă – apreciere/ recunoaştere, stimă, posiblităţi largi de avansare. Rămîne de văzut cum va fi implementată PRT în sistemul nostru, dar nu poate fi neglijată teza preşedintelui Human Resource Solutions - R.C. Matuson (ZF, 14/I/08), care atestă că "acordarea salariilor în functie de performanţă a devenit o chestiune a trecutului". (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 21 ian. 2008)