Personajul marinpredian Jupuitu’, agentul fiscal comunal care-l teroriza cu regularitate pe Ilie Moromete pentru a-şi plăti fonciirea revine puternic în actualitate. Ne amintim că, pentru a scăpa cu lucrurile din casă nesechestrate (era vizată pentru executare silită până şi copaia în care cea de-a doua nevastă a lui Moromete îl îmbăia pe Niculae), Moromete a fost nevoit să vândă salcâmul cel mare şi chiar o bucată din pământul la care ţinea atât de mult.Astăzi constatăm din ce în ce mai mult că avem de-a face cu Jupuitu’ la tot pasul.
Condiţia elementară a perceperii de impozite într-un stat modern trebuie să o constituie capacitatea contributivă a persoanei.
Primordialitatea acesteia este reflectată de maximele fundamentale ale impunerii, formulate de scoţianul Adam Smith cu mai bine de două secole în urmă:
- Maxima de justiţie: „Cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului”;
- Maxima de certitudine: „Impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”;
- Maxima economiei: „Toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează să intre în trezoreria statului”.
Dar cât din conţinutul acestor principii fundamentale se regăseşte în impunerea autohtonă de astăzi? Se pare că în alarmant de mică măsură avem de-a face cu certitudinea, comoditatea, economia şi chiar cu justiţia, când este vorba de specificul actual al fiscalităţii carpato-danubiano-pontice. Iar dacă se au în vedere unele măsuri de politică fiscală, încălcarea sus-enunţatelor principii pare a fi căutată cu ... lumânarea.
Acesteia i se asociază stufoşenia fiscală dată de cele câteva sute de impozite şi taxe (cu reguli de calcul mereu în schimbare) şi enormele dificultăţi create societăţilor comerciale prin perceperea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată în funcţie de data facturării, făcându-se abstracţie de încasarea efectivă.
Nu trebuie uitat că statul şi-a luat, pentru orice eventualitate, măsuri ca cetăţeanul să nu poată recurge la diminuarea masei impozabile fără să rămână nepedepsit.
Astfel, Legea privind combaterea evaziunii fiscale constituie un mijloc coercitiv notabil în această privinţă, însă apariţia unui instrument, real şi eficient, la îndemâna contribuabilului, de a se apăra de abuzurile statului-perceptor, întârzie să apară.
