Modernizarea controlului Curţii de Conturi

Certificarea de către auditori externi a informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare întocmite de către insituţiile publice – finanţate integral sau parţial din surse bugetare – este dată de necesitatea asigurării transparenţei modului de formare şi de utilizare a banilor publici. Până nu demult (anii '60 - '70), în majoritatea ţărilor, activitatea de audit presupunea aproape exclusiv efectuarea verificărilor de legalitate (sau regularitate). Tiparele au fost sparte, însă, de SUA, la început, şi apoi de Anglia şi (parţial) de Germania. Astfel, serviciile de audit, şi mai ales cele care vizează activitatea instituţiilor publice, au dezvoltat în timp, pe lângă auditul de regularitate, şi auditul de performanţă, aşezând în centrul atenţiei rezultatele programelor implementate de Executiv. Oficiul General de Conturi al SUA (GAO) – care are rolul unei Curţi de Conturi – urmăreşte identificarea oricăror imperfecţiuni în vederea eliminării risipei şi ineficienţei în utilizarea fondurilor publice şi îmbunătăţirii performanţelor diverselor entităţi. Acelaşi rol îl are şi Oficiul Naţional de Audit (NAO) – Curtea de Conturi a Marii Britanii, instituţie de tradiţie şi renume care acordă asistenţă de specialitate Curţii de Conturi a României în reorientarea acesteia către auditul de performanţă. Relevăm că în acest context instituţiei autohtone i-au fost retrase nu tocmai demult competenţele de jurisdicţie financiară, judecătorii financiari fiind transferaţi la instanţele de drept comun. Transformările în speţă nu presupun automat că se renunţă la auditul de regularitate, recunoscându-se că diminuarea procedurilor specifice acestui tip de audit este susceptibilă să determine creşterea riscului unor erori nedetectate. Ceea ce este sigur este că efectul care va apărea constă în diminuarea costurilor. Controlorii financiari, denumiţi “auditori publici externi” prin ultima reglementare în materie, urmează să-şi concentreze atenţia asupra managementului riscurilor, în sensul dezvoltării unor proceduri de reducere a acestora, eliminarea lor în întregime fiind imposibilă. Aşteptata introducere a auditului de performanţă în instituţiile publice (legea 217/ 2008 a fost publicată doar de câteva zile) va antrena creşterea responsabilităţii conducătorilor instituţiilor auditate în gestionarea resurselor puse la dispoziţie de societate. Actul final al auditului îl va constitui scrisoarea managerială, fundamentată pe studii şi analize de profunzime, care îi va indica celui controlat “punctele slabe” şi cum pot deveni acestea ”puncte forte”, procesele verbale şi pomelnicele de amenzi urmând să devină … istorie.

Viaţa hârţoagelor firmei

Oriunde în lume, păstrarea şi arhivarea documentelor justificative şi contabile sunt strict reglementate prin norme speciale. La noi, ordinea în chestiune este asigurată de Legea contabilităţii şi Legea arhivelor.
Mişcarea documentelor firmei trebuie reflectată într-un registru special instituit, iar arhivarea corectă presupune gruparea lor în dosare, cronologic şi sistematic în cadrul fiecărui exerciţiu financiar, după care se numerotează, se şnuruiesc şi se parafează. Termenul de păstrare - în spaţii special amenajate, asigurate împotriva degradării, distrugerii sau sustragerii, dotate cu mijloace PSI - este de 10 ani, în cazul registrului-jurnal, registrului-inventar şi a ”cărţii mari” şi de 50 de ani, în cazul statelor de salarii şi a situaţiilor financiare anuale. Numărătoarea anilor începe cu anul imediat următor celui în care s-a încheiat documentul de arhivat. La expirarea perioadei în cauză, dar şi în situaţia încetării activităţii unităţii, situaţiile financiare (cunoscute, până nu demult, drept “bilanţul şi anexele sale”) se predau la Arhivele statului. Termenul de 10 ani se află în legătură şi cu prevederea din Codul de procedură fiscală potrivit căreia dreptul statului de a stabili obligaţii fiscale încetează după această perioadă, chiar dacă s-au săvârşit de către contribuabil fapte prevăzute de legea penală. Evident, termenul curge de la data săvârşirii faptei respective. În celelalte cazuri, conform aceluiaşi cod, dreptul organului fiscal de a stabili creanţe bugetare se prescrie în termen de cinci ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut crenţa. Pierderea, sustragerea ori distrugerea vreunui document de natura arătată atrage obligativitatea (pentru conducere) de a trece la reconstituirea acestuia, în termen de 30 de zile de la constatare. Este important de ştiut că orice salariat care constată lipsa unui atare act are obligaţia să informeze în scris conducerea în maxim 24 de ore. Directorul (managerul) urmează ca, în termen de trei zile, să ia declaraţie scrisă persoanei însărcinate cu gestionarea documentului şi să încheie un proces-verbal detaliat privind acest lucru, după care trece efectiv la reconstituire. Norma nu permite reconstituirea documentelor de cheltuieli nenominale – bonuri, tichete – ”dispărute” anterior înregistrării în contabilitate. Evident, paguba adusă unităţii se va suporta de cei responsabili de pierderea actelor, după îndeplinirea unor procedure specifice stabilirii răspunderii materiale. Imputaţia se garniseşte şi cu sancţiuni disciplinare ori (chiar) penale. Găsirea ulterioară a documentelor nu constituie temei juridic de anulare imediată a sancţiunilor, ci, cel mult, de revizuire a acestora. În practică apar deseori situaţii de dispariţii sau pierderi a unor documente emanate de la alte unităţi decât cea care ar trebui să le păstreze (de exemplu, facturi, avize, chitanţe). Soluţia problemei o reprezintă reconstituirea documentului dispărut de către unitatea emitentă, la cererea scrisă a unităţii solicitante. Termenul de transmitere a documentului astfel reconstituit este de zece zile de la data înregistrării solicitării respective... Se pare că rezolvarea noianului de probleme, la care ne-am referit aici, tot de calculator ţine. Momentul când documentele vor fi exclusiv electronice nu este tocmai departe, rafturilor kilometrice abundând în dosare pline de praf şi mucegai urmând să le sune ceasul în curând…

Cât de util este un raport de audit?

● un raport de audit favorabil companiei reprezintă un certificat de “bună purtare” doar pe termen scurt

Firmele ale căror rezultate financiare sunt auditate periodic demonstrează un plus de seriozitate şi siguranţă în raport cu posibilii investitori. În afara acestora, de rezultatul activităţii de audit sunt interesaţi şi furnizorii, finanţatorii, salariaţii, acţionarii şi managerii. Întocmit de entităţi independente de firmă, raportul de audit este rezultat al unei suite de anchete strict specializate îndreptate asupra activităţii financiar-contabile, urmărind efectuarea înregistrărilor contabile conform cadrului general acceptat (principii, norme, reguli de evaluare şi proceduri interne), modul de culegere şi prelucrare a datelor etc. În situaţia sesizării unor înregistrări privind tranzacţii suspecte, auditorii pot recurge la tehnici de control încrucişat, intrând în legătură cu clienţii, furnizorii, debitorii ori creditorii firmei auditate. Opinia auditorului, exprimată în partea finală a raportului în cauză, este proprie acestuia şi se bazează exclusiv pe rezultatele investigaţiilor sale. Obligatorie doar pentru bănci şi societăţi listate la bursă, la care se adaugă costurile relativ ridicate, auditarea nu a găsit încă un câmp prea larg în planul firmelor autohtone, deşi o asemenea carte de vizită (raportul de audit favorabil) ar putea facilita calea spre noi oportunităţi de afaceri. Aceasta, cu atât mai mult dacă certificatul de “bună purtare” provine de la una dintre marile companii internaţionale specializate. Totuşi, după o practică occidentală de aproape jumătate de secol, astăzi se apreciază că este posibil ca auditul să nu identifice unele lacune şi situaţii de risc existente în activitatea firmei. Dincolo de cazurile ce pot fi lesne intuite (decizii manageriale ulterioare neadecvate, de exemplu), neinfailibilitatea auditului poate fi legată de lipsa concursului absolut a personalului managerial de a pune la dispoziţie toate documentele şi datele necesare, nesesizabile prin parcurgerea evidenţei contabile, cum ar fi înţelegerile secrete cu alte firme (care nu şi-au făcut încă efectul), acceptarea posturii de garant ş.a. Aşadar, raportul de audit nu este o poliţă de asigurare sau un “cec în alb” pentru societatea auditată, însă constituie, de departe, axul central al analizei situaţiei financiare privind o companie dată.

Spaţiul comunitar şi eternele contribuţii fiscale

În prezent, în spaţiul comunitar există mai multe tipuri de impozite si contribuţii obligatorii. Între acestea, impozitele directe sunt întotdeauna plătite şi suportate de contribuabil şi vizează veniturile persoanelor, capitalul ori profitul societăţilor comerciale, inclusiv dividendele, dar şi averea. Tot aici se includ şi majoritatea impozitelor locale. Impozitele/ taxele indirecte sunt aferente producţiei şi consumului, dar nu sunt suportate de către persoanele impozabile (comercianţi sau industriaşi care le plătesc, colectând impozitul în numele guvernului odată cu încasarea preţului de la client), ci de către consumator, asupra căruia căruia apasă respectiva sarcină fiscală (de exemplu: TVA şi accizele). Cât priveşte contribuţiile la asistenţa socială, acestea sunt taxe obligatorii percepute de instituţiile de protecţie socială pentru a asista pe cei bolnavi, pentru îngrijirea persoanelor cu handicap ori asistarea şomerilor, pentru însoţitori, pentru a asigura veniturile persoanelor asigurate pentru anumite riscuri: boală, compensări, pensii. Aşa cum bine se cunoaşte, impozitul este un instrument de reglare economică ce poate fi folosit pentru a influenţa consumul, pentru a încuraja economisirea ori pentru orientarea felului în care sunt organizate companiile. Aplicarea politicii fiscale este esenţială pentru toate statele UE, iar acţiunile unei ţări pot avea impact atât asupra pieţei interne cât şi asupra pieţelor ţărilor vecine. De aceea statele membre trebuie să colaboreze şi să nu desfăşoare politici de impozitare total diferite. Pentru a putea stabiliza piaţa internă, sistemul de taxe de consum trebuie să fie cât se poate de neutru. Cu ani buni în urmă, acolo unde reducerile la impozite la exportul de bunuri dintr-un stat membru în altul, erau mai mari decât sumele plătite de fapt, ele acţionau ca subvenţii la export. Din acest motiv, Comunitatea Europeana a adoptat taxa pe valoare adăugata. Totuşi, atunci când a fost introdusă, statele membre ale UE au primit prerogative de a-şi stabili propriile taxe. Din momentul în care piaţa unică a devenit realitate şi consumatorii au putut să-şi cumpere bunuri din orice stat membru doreau, fără restricţii de graniţă, diferitele cote de impozitare aplicabile diverselor bunuri au fost de natură a diversifica afacerile, iar rezultatul nesimetriei producţiei şi distribuţiei a atras repercusiuni speciale într-un plan mai larg. Faptul că la început s-a crezut că oamenii pot alege să trăiască şi să muncească într-o anume ţară pentru a plăti mai puţine impozite, ori că societăţile pot activa acolo unde sarcina fiscală nu este tocmai apăsătoare, a făcut să nu se înţeleagă necesitatea coordonării (armonizării) impozitelor. Mult mai târziu s-a realizat că toate acestea pot duce la o competiţie (dăunătoare) între impozitele practicate în diferitele state membre ale UE. Pe măsura ce integrarea europeană progresează, încurajata şi de introducerea monedei unice EURO, se acordă atenţie tot mai sporită supravegherii interacţiunilor complexe dintre cele 27 sisteme de impozitare. În acest context subliniem că statele membre trebuie să ia din ce in ce mai multe decizii comune pentru a-şi adapta sistemele de impozitare la nevoile sociale în continuă schimbare. Politicile comunitare de impozitare pot introduce noi priorităţi, însă se impune urmărirea permanentă a cadrului fiscal din fiecare ţară spre a nu se produce un impact nedorit asupra altora şi pentru a asigura o suveranitate reală pe acest plan.