Certificarea de către auditori externi a informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare întocmite de către insituţiile publice – finanţate integral sau parţial din surse bugetare – este dată de necesitatea asigurării transparenţei modului de formare şi de utilizare a banilor publici. Până nu demult (anii '60 - '70), în majoritatea ţărilor, activitatea de audit presupunea aproape exclusiv efectuarea verificărilor de legalitate (sau regularitate). Tiparele au fost sparte, însă, de SUA, la început, şi apoi de Anglia şi (parţial) de Germania. Astfel, serviciile de audit, şi mai ales cele care vizează activitatea instituţiilor publice, au dezvoltat în timp, pe lângă auditul de regularitate, şi auditul de performanţă, aşezând în centrul atenţiei rezultatele programelor implementate de Executiv. Oficiul General de Conturi al SUA (GAO) – care are rolul unei Curţi de Conturi – urmăreşte identificarea oricăror imperfecţiuni în vederea eliminării risipei şi ineficienţei în utilizarea fondurilor publice şi îmbunătăţirii performanţelor diverselor entităţi. Acelaşi rol îl are şi Oficiul Naţional de Audit (NAO) – Curtea de Conturi a Marii Britanii, instituţie de tradiţie şi renume care acordă asistenţă de specialitate Curţii de Conturi a României în reorientarea acesteia către auditul de performanţă. Relevăm că în acest context instituţiei autohtone i-au fost retrase nu tocmai demult competenţele de jurisdicţie financiară, judecătorii financiari fiind transferaţi la instanţele de drept comun. Transformările în speţă nu presupun automat că se renunţă la auditul de regularitate, recunoscându-se că diminuarea procedurilor specifice acestui tip de audit este susceptibilă să determine creşterea riscului unor erori nedetectate. Ceea ce este sigur este că efectul care va apărea constă în diminuarea costurilor. Controlorii financiari, denumiţi “auditori publici externi” prin ultima reglementare în materie, urmează să-şi concentreze atenţia asupra managementului riscurilor, în sensul dezvoltării unor proceduri de reducere a acestora, eliminarea lor în întregime fiind imposibilă. Aşteptata introducere a auditului de performanţă în instituţiile publice (legea 217/ 2008 a fost publicată doar de câteva zile) va antrena creşterea responsabilităţii conducătorilor instituţiilor auditate în gestionarea resurselor puse la dispoziţie de societate. Actul final al auditului îl va constitui scrisoarea managerială, fundamentată pe studii şi analize de profunzime, care îi va indica celui controlat “punctele slabe” şi cum pot deveni acestea ”puncte forte”, procesele verbale şi pomelnicele de amenzi urmând să devină … istorie.
marți, 28 octombrie 2008
Modernizarea controlului Curţii de Conturi
Certificarea de către auditori externi a informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare întocmite de către insituţiile publice – finanţate integral sau parţial din surse bugetare – este dată de necesitatea asigurării transparenţei modului de formare şi de utilizare a banilor publici. Până nu demult (anii '60 - '70), în majoritatea ţărilor, activitatea de audit presupunea aproape exclusiv efectuarea verificărilor de legalitate (sau regularitate). Tiparele au fost sparte, însă, de SUA, la început, şi apoi de Anglia şi (parţial) de Germania. Astfel, serviciile de audit, şi mai ales cele care vizează activitatea instituţiilor publice, au dezvoltat în timp, pe lângă auditul de regularitate, şi auditul de performanţă, aşezând în centrul atenţiei rezultatele programelor implementate de Executiv. Oficiul General de Conturi al SUA (GAO) – care are rolul unei Curţi de Conturi – urmăreşte identificarea oricăror imperfecţiuni în vederea eliminării risipei şi ineficienţei în utilizarea fondurilor publice şi îmbunătăţirii performanţelor diverselor entităţi. Acelaşi rol îl are şi Oficiul Naţional de Audit (NAO) – Curtea de Conturi a Marii Britanii, instituţie de tradiţie şi renume care acordă asistenţă de specialitate Curţii de Conturi a României în reorientarea acesteia către auditul de performanţă. Relevăm că în acest context instituţiei autohtone i-au fost retrase nu tocmai demult competenţele de jurisdicţie financiară, judecătorii financiari fiind transferaţi la instanţele de drept comun. Transformările în speţă nu presupun automat că se renunţă la auditul de regularitate, recunoscându-se că diminuarea procedurilor specifice acestui tip de audit este susceptibilă să determine creşterea riscului unor erori nedetectate. Ceea ce este sigur este că efectul care va apărea constă în diminuarea costurilor. Controlorii financiari, denumiţi “auditori publici externi” prin ultima reglementare în materie, urmează să-şi concentreze atenţia asupra managementului riscurilor, în sensul dezvoltării unor proceduri de reducere a acestora, eliminarea lor în întregime fiind imposibilă. Aşteptata introducere a auditului de performanţă în instituţiile publice (legea 217/ 2008 a fost publicată doar de câteva zile) va antrena creşterea responsabilităţii conducătorilor instituţiilor auditate în gestionarea resurselor puse la dispoziţie de societate. Actul final al auditului îl va constitui scrisoarea managerială, fundamentată pe studii şi analize de profunzime, care îi va indica celui controlat “punctele slabe” şi cum pot deveni acestea ”puncte forte”, procesele verbale şi pomelnicele de amenzi urmând să devină … istorie.
