sâmbătă, 20 februarie 2010

Eugen Ovidiu Chirovici, despre o epocă tulbure din istoria Europei

“A doua moarte” este al doilea volum semnat Eugen Ovidiu Chirovici, apărut la Editura RAO (192 pag.). O epocă tulbure din istoria Europei, plecând de la Manuscrisul din Dummstein: intrigi, mister, pasiune, complot, procese, tortură, intimidări, mărturisiri, vânătoare de vrăjitoare, ritualuri de iniţiere ale inchizitorului, decizii cruciale …

“Am ajuns şi totul părea-n ordine, porcii dormeau în cocină şi găinile-n coteţ, dar ceva nu era-n regulă – nici un câine nu se gudura pe lângă mine şi-am văzut leşul unuia dintre ei în întuneric, lângă intrare, străpuns de suliţă. Am intrat, şi-o clipă am sperat că totul e bine: domniţa mea şedea cu pruncul în braţe, pe laviţa de lângă cuptor, şi-l legăna aşa cum făcea de obicei. Nici n-am văzut că-n casă totul era răvăşit. Am alergat să-i îmbrăţişez, să-i strâng la piept, dar privirea ei m-a îngheţat pe loc – nu mai era nimic acolo, doar un râu nesfârşit de teamă, durere şi ruşine. Maria mea nu mai era acolo, iar pruncul şedea într-un fel straniu, cu capul mult pe spate, ca un vârcolac, şi era alb-alb la faţă, iar inima mi s-a oprit în piept. Iar apoi ea a vorbit, cu o voce parcă din altă lume: – Pentru mine ai fost rigă şi-mpărat, iubitul meu. Nici cu gândul, nici cu fapta nu ţi-am greşit cu nimic. Ruşinea pe care am păţit-o de la soldaţi nu o va şterge nimic şi zilnic voi vedea în ochii tăi lucrul acesta. Mi-am văzut pruncul murind şi inima unei femei e prea mică pentru ca această faptă să-ncapă-n ea. O ascultam amuţit. – Ştii ce-ai de făcut, Hans. Să-ţi iei viaţa singur e un păcat. Nici nu ştiu când am sugrumat-o. A murit fără un suspin, în îm brăţişarea mea. I-am pus pe amândoi pe laviţă, frumos, cu mâinile pe piept. Copilul mirosea încă a lapte, aşa cum miros copiii. Am dat foc la tot şi-am plecat. Mai întâi la moşie, apoi în lume… De-atunci tot dau foc şi omor, şi uriaşul cel roşu şi păros îmi călăuzeşte braţul. Nu m-a înfrânt nimeni, nici măcar nu m-a rănit. Iar când o umbră de milă-şi face loc în mine, îmi aduc aminte de laviţa pe care şedeau soţia mea chinuită şi moartă şi îngeraşul meu... “