Cel puţin declarativ, reforma politicii fiscale demarate la finalul anului 2004 a vizat stimularea activităţii productive prin introducerea cotei unice de impozitare. Deşi, la vremea aceea, se vorbea despre impactul pro-ciclic al acesteia asupra economiei şi producerea de pierderi la nivelul veniturilor fiscale de măcar 1% din PIB, am putut constata că lucrurile nu au luat o întorsătură tocmai rea. Legea de modificare a Codului fiscal, aprobată în luna iulie 2006, a inclus măsuri de generalizare a cotei unice de 16%, extinderea bazei de impunere şi de preluare a directivelor în materie ale UE. Reducerea fiscalităţii a determinat majoritatea patronilor să îşi revizuiască atitudinea faţă de buget, atenuîndu-se înclinaţia către muncă la negru şi crescînd gradul de disciplină financiară. Disponibilităţile din impozitul pe profit lasate întreprinzătorului au fost reinvestite, creîndu-se noi locuri de muncă, dar şi venituri suplimentare la buget. Acum, după un ciclu (aproape complet) de patru ani, constatăm că în cazul cotei unice de impozitare a salariilor, spre deosebire de cota progresivă, sînt stimulaţi cei care doresc să lucreze mai mult, să aibă un job în plus. Datele centralizate la nivelul MEF arată că înainte de introducerea cotei unice, din activităţile suplimentare (în afara serviciului de bază) nu se obţinea (raporta – subl.ns.) decît un cîştig minim. Concret, reducerea cotei impozitului pe profit şi pe venit de la 25% la 16% a făcut ca veniturile bugetare din impozitul pe profit să fie în anul 2007 cu 62,8% mai mari decît cele din 2004. În primul semestru 2008 acestea s-au majorat cu 27,5%. Apoi, veniturile bugetare din impozitul pe venit au reprezentat în anul 2007 mai mult decît dublul veniturilor din această sursă încasate în anul 2004, ca în semestrul I 2008 să se majoreze cu 35%. Toate acestea au fost acompaniate cu reducerea cotelor de contribuţii sociale - 10 puncte procentuale, lucru posibil (şi) ca urmare a implementării din anul 2005 a mai multor măsuri de îmbunătăţire a procesului de colectare, prin accelerarea procesului de executare silită şi faliment şi întărirea constrîngerilor bugetare. Simplificarea procedurilor privind executarea silită, gestionarea centralizată a marilor contribuabili şi eliminarea reeşalonărilor de datorii la buget au avut rolul lor, să recunoaştem, pozitiv, asupra sistemului financiar public. In plus, s-a urmărit şi îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă către contribuabili în scopul creşterii conformării voluntare şi reducerii costurilor tranzacţionale ale întreprinderilor în relaţia cu administraţia fiscală, timp în care politicile fiscale şi de cheltuieli publice au ţinut cont de ţintele de deficit bugetar, acordîndu-se prioritate consolidării veniturilor statului. Însă, pentru creşterea competitivităţii fiscale trebuie urmărită întărirea mecanismelor de control a cheltuielilor publice, o prioritizare mai bună a investiţiilor, creşterea capacităţii de programare bugetară pe termen mediu şi mărirea transparenţei. Evident, toate acestea rămîn subsumate nevoii de prudenţă, în vederea contracarării dezechilibrelor macroeconomice, şi presupun obligatoriu majorarea capacităţii de absorbţie a fondurilor structurale şi eliminarea problemelor legate de integrarea acestora în cadrul bugetar naţional.
