Noua Economie: Branduire şi singularizare

Noua economie, Ed. RAO, 2008, de Eugen Ovidiu Chirovici. Autorul s-a născut la 11 mai 1964, Făgăraş, este Doctor în Ştiinţe economice, jurnalist şi scriitor. Detine trei titluri de Doctor Honoris Causa. A primit mai multe premii pentru jurnalism si literatura iar in anul 2002 a fost decorat de Presedintele Republicii cu Ordinul Steaua României.


…Când începi o afacere, gândeşte-te precis unde te poziţionezi pe piaţă şi încearcă să mergi pe un segment cât mai specializat*. Nu deschide un restaurant pur şi simplu, deschide un restaurant pentru consumatorii de muzică rock, de exemplu, şi branduieşte-l ca atare, fă tot posibilul să-l singularizezi pe piaţă. Şi trebuie să studiezi bine conjuncturile – apropo de cunoaştere – pentru că nici o evoluţie internă şi/sau externă să nu te prindă nepregătit. Noua Economie presupune oportunităţi tot mai mari, dar şi riscuri şi eforturi pe măsură. De altfel, au prosperat economiile care au ştiut să fie aşa încă din urmă cu mai multe decenii. SUA (…) au avut prima economie din lume în care, încă din anii 1950, numărul „gulerelor albe“ – funcţionari cu studii medii şi superioare – l-a depăşit pe cel al „gulerelor albastre“ – muncitori cu calificare medie sau inferioară. Statul şi companiile au investit enorm în studii şi calificări multiple şi au educat antreprenoriatul şi forţa de muncă în spiritul unei flexibilităţi maxime. Din păcate, europenii au înţeles mai târziu această lecţie şi, prin urmare, rata şomajului în ţările Uniunii Europene este de aproape trei ori mai mare decât în SUA, deci şi presiunea asupra deficitelor sociale este mai mare. Când şocurile energetice au făcut nerentabile anumite fabrici şi activităţi întregi, s-a realizat mai repede decât în Europa că ele sunt o cauză pierdută şi au fost abandonate, chiar dacă s-a plătit un preţ social şi economic greu pentru moment. Considerentele sociale împreună cu nostalgiile bunăstării tuturor i-au determinat pe europeni să piardă ritmul şi nu l-au mai câştigat nici astăzi.

Dinamizarea atragerii resurselor prin FEADR şi FEP

Dezideratul accelerării absorbţiei sumelor alocate prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) şi Fondul European pentru Pescuit (FEP) a determinat decizia completării şi modificării legislaţiei actuale care să asigure eficient reorganizarea Autorităţii de Management pentru Programului Operaţional de Pescuit (POP).

Concret, în urma adoptării OUG nr. 15/ 26.08.2009, respectiva autoritate se transferă din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA) la MAPDR, ca „Direcţia generală Autoritatea de Management – POP”. Între altele, se abrogă şi prevederile care nu corespund legislaţiei naţionale şi comunitare în materia dobînzilor şi penalităţilor de întîrziere existente pentru creanţe bugetare. O serie întreagă de factori au generat un proces îndelungat şi laborios de emitere a procedurilor de lucru, fiind necesară urgentarea acestora ca urmare a recomandărilor primite din partea autorităţilor de audit – naţionale şi ale CE. Între factorii în cauză îi amintim pe următorii: Complexitatea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (PNDR) şi a POP, existenţa documentelor programatice care reglementează modalitatea de funcţionare a FEADR şi (FEP), elementele de diversitate existente între cele două programe de care trebuie ţinut cont şi cerinţele de acreditare impuse de PNDR, constînd în asigurarea separării fluxurilor pe cele două fonduri în mod distinct etc. Pentru procesul de implementare a POP 2007-2013 s-a încheiat Acordul cadru de colaborare între ANPA, în calitate de Autoritate de Management pentru POP, şi APDRP, în calitate de Autoritate de Plată pentru POP. Declarativ, doar obţinerea unui randament crescut de absorbţie a fondurilor comunitare impune transferul funcţiilor de gestionare a FEP din sfera de responsabilitate a APDRP în sfera MAPDR. Actul normativ sus menţionat stipulează modificarea art. 1 alin. (2), art. 3 alineatele (1) şi (2) litera b), art. 5 alineatele (1) şi (3), precum şi abrogarea art. 6 privind exercitarea funcţiilor de implementare şi de plată pentru gestionarea FEP din OUG nr. 13/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APDRP, prin reorganizarea Agenţiei SAPARD. Prin intermediul acestei redistribuiri a exercitării funcţiilor pentru implementarea FEP, se urmăreşte eficientizarea în cadrul derulării FEP şi creşterea gradului de absorbţie în cadrul ambelor fonduri, prin fluidizarea activităţilor, simplificarea procedurilor, scurtarea termenelor de procesare a cererilor de finanţare şi de plată. Ca urmare a publicării în data de 31.07.2009 a Regulamentului (CE) nr. 691/2009 al Comisiei din 30 iulie 2009 privind acordarea de avansuri, începînd cu data de 16 octombrie 2009 este necesară modificarea unor prevederi regăsite la art. 10 din OUG nr. 74/2009. Precizăm aici că avansurile se refereau la: ♦ prima pentru produsele lactate şi plăţile suplimentare, ♦ plăţile pe suprafaţă pentru culturile arabile şi plăţile directe, ♦ schema de plată unică, ♦ plata specifică pentru culturile de orez, ♦ prima pentru plantele proteaginoase, ♦ primele pentru sectoarele ovinelor şi caprinelor, ♦ plăţile pentru carnea de vită şi mînzat, ♦ schema de plată unică pe suprafaţă. Explicaţia privind modificarea constă în aceea că nu se mai justifică constituirea scrisorii de garanţie bancară sau a depozitului în numerar în vederea garantării avansului acordat. Aceste avansuri se acordă numai după finalizarea verificării condiţiilor de eligibilitate şi emiterea deciziilor de plată. Menţionăm că plata în avans către beneficiarii privaţi ai schemei de plata unică pe suprafaţă se va acorda în condiţiile în care s-a finalizat verificarea condiţiilor de eligibilitate, în temeiul articolului 20 coroborat cu art. 29 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori. Toate acestea fac ca de acum înainte fermierii să beneficieze de plăţile cuvenite înainte de termenul de efectuare a plăţii, prevăzut de art. 29 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului, care începe la data de 1 decembrie a anului în care acesta a depus cererea de plată unică pe suprafaţă. La o primă citire, putem prezuma că actul normativ la care ne-am referit (OUG nr. 15/ 26.08.2009) este menit să faciliteze derularea acţiunilor din cadrul FEADR, FEP, precum şi SAPARD, să prevină neatingerea obiectivelor specifice în timp util şi retragerea autorizărilor comunitare date instituţiilor de specialitate.

Tendinţe de creştere a presiunii fiscale în spaţiul comunitar

Comparativ cu anul precedent, în 2007, raportul global de impozitare a crescut cu 0,5%, în medie aritmetică. Aceasta este cea de-a treia creştere consecutivă. În multe ţări ale UE, creşterea din ultimii doi ani a fost destul de puternică pentru a împinge raportul impozitelor peste maximul înregistrat în anul 1999, cu toate că reducerile operate mai devreme în nivelul de impozitare, în unele economii mari, compensa acest trend în media ponderată a PIB. Astfel media ponderată rămâne sub nivelurile din 1999.
(Cf. Taxation trends in the European Union, EUROSTAT, ISBN 978-92-79-11171-6, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, Theme: Economy and finance, Collection: Statistical books, © European Communities, 2009)


Anul 2007, ca şi 2006, a fost caracterizat de un nivel satisfăcător de creştere (în ambii ani, PIB-ul a crescut cu circa 3%), susţinînd creşterea veniturilor fiscale.
Ca şi în anul precedent, în 2007 creşterea în proporţia de impozitare nu a fost limitată la un număr scăzut de ţări, ci la majoritatea acestora: numai în nouă state membre din cele 27 raportul de impozitare s-a aflat în declin.
Cele mai puternice scăderi au avut loc în Danemarca şi Irlanda, iar cele mai mari creşteri a ratelor de impozitare au fost înregistrate în Cipru şi Ungaria. Zona euro a urmat o tendinţă similară cu întreaga Uniune Europeană.
În general, în ciuda unei tendinţe de scădere a ratelor de impozitare, în special la impozitul pe venitul corporativ, majorările succesive în raportul contribuţiilor fiscale în PIB, înregistrat în anii de după 2004, sugerează că, în ciuda retoricii, în majoritatea cazurilor, există un apetit limitat pentru o reducere radicală în sarcinile de impozitare.
Într-adevăr, cele mai agresive reduceri de impozitare au avut loc în Europa Centrală şi de Est, în noile state membre, imediat dupa 1990, când nevoia de restructurare a acestor economii a fost deosebit de strictă. In vechile state membre, povara fiscală nu a fost redusă în mod semnificativ. În ceea ce priveşte creşterea ratei de impozitare, după 2007, în toamna anului 2008 Comisia Europeană previziona că veniturile generale guvernamentale în UE-27, ca procent din PIB, vor scădea pînă în 2010, ca rezultat al recesiunii globale.
Se aprecia că ratele ar urma să scadă semnificativ, cu aproximativ 0,55% din PIB.

Economia instituţională

... Pe marea tablă de şah a vieţii, fiecare piesă are un principiu de mişcare propriu, diferit total de acela pe care legiuitorul caută să i-l imprime. Dacă aceste două principii coincid şi acţionează în acelaşi sens, jocul societăţii umane se derulează fără dificultăţi şi în armonie, existând şanse mari ca oamenii să fie fericiţi şi să reuşească în acţiunile lor. Dacă acestea sînt opuse sau diferite, jocul se derulează în mod lamentabil iar societatea este tot timpul dezordonată pînă la cel mai înalt punct. (Adam Smith)

Profesorului Ion Pohoaţă, de la FEAA Iaşi, i-a apărut recent o lucrare de mare anvergură care nu poate să rămînă neremarcată de economiştii teoreticieni şi practicieni, în egală măsură. Intitulată Repere în economia instituţională (Editura Economică, Bucureşti, 336 pag.), pînă a vedea lumina tiparului, i-a luat autorului, cum a mărturisit el însuşi, macar vreo trei ani de muncă asiduă. În plus, acesta nu a „beneficiat” de „o lecţie predată la clasă” despre instituţionalism, aşa cum declară din start, ci învăţînd singur, „cu toate consecinţele ce decurg dintr-o didactică fără dascăli”. Numai că, predînd Epistemologie şi Doctrine economice, de 25 de ani, şi ca semnatar al mai multor cărţi în materie şi a sute de articole, apărute în cele mai prestigioase publicaţii – unele cotate ISI Tompson, succesul pare garantat. După autor, „instituţionaliştii” sunt cei care „coboară ştiinţa economică cu picioarele pe pămînt şi o fac mai umană, exact în locul care-i justifică fundamental existenţa, acela din care ea trebuie să explice cum se ajunge mai repede şi mai puţin costisitor la creştere, la dezvoltare”. Cartea de faţă abordează problematica anunţată în titlu după schema următoare: Marea familie instituţionalistă. Persoane şi idei/ Paradigma economiei instituţionale/ Instituţii/ Miezul tare al economiei neoinstituţionale/ Secvenţe ale teoriei dinamicii economice. Înţelegerea întregului demers este facilitată de „Schiţa rezumativă a dezvoltării în versiune instituţionalistă”, foarte reuşită, dealtminteri, în care regăsim tratarea tuturor factorilor şi a relaţiilor prin care se leagă între ei, în procesul care are ca obiectiv final dinamica economică. Operele ştiinţifice ale economiştilor instituţionalişti (R.H. Coase, A. Alchian, H. Demsety, D.C. North, O.E. Williamson, R. Nelson, S.G. Winter, M.C. Jensen, M. Aoki, E. Brousseau, G. Hodgson, C. Menard, S. Pejovich) – mulţi dintre ei, deţinători ai Premiului Nobel pentru Economie - sunt atent analizate/ fişate în prima parte a cărţii. Să mai adăugăm că, spre final, atunci cînd abordează evoluţionismul şi instituţionalismul, Profesorul Ion Pohoaţă consacră cîteva pagini contribuţiilor lui Nicolae Georgescu-Roegen. Opiniile acestuia îl plasează net spre varianta lamarckiană a evoluţiei (şi nu darwiniană) cu privire la dezvoltare. Astfel, susţine că este esenţial să discernem între adevăratele şi falsele nevoi, să nu risipim resurse rare, să învăţăm a trăi în armonie cu natura..., ceea ce, în final, va antrena accentuarea dimensiunii calitative a vieţii.

Fiscalitatea, de la Smith la ... Pogea

Personajul marinpredian Jupuitu’, agentul fiscal comunal care-l teroriza cu regularitate pe Ilie Moromete pentru a-şi plăti fonciirea revine puternic în actualitate. Ne amintim că, pentru a scăpa cu lucrurile din casă nesechestrate (era vizată pentru executare silită până şi copaia în care cea de-a doua nevastă a lui Moromete îl îmbăia pe Niculae), Moromete a fost nevoit să vândă salcâmul cel mare şi chiar o bucată din pământul la care ţinea atât de mult.

Astăzi constatăm din ce în ce mai mult că avem de-a face cu Jupuitu’ la tot pasul.
Condiţia elementară a perceperii de impozite într-un stat modern trebuie să o constituie capacitatea contributivă a persoanei.
Primordialitatea acesteia este reflectată de maximele fundamentale ale impunerii, formulate de scoţianul Adam Smith cu mai bine de două secole în urmă:
- Maxima de justiţie: „Cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului”;
- Maxima de certitudine: „Impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”;
- Maxima economiei: „Toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează să intre în trezoreria statului”.
Dar cât din conţinutul acestor principii fundamentale se regăseşte în impunerea autohtonă de astăzi? Se pare că în alarmant de mică măsură avem de-a face cu certitudinea, comoditatea, economia şi chiar cu justiţia, când este vorba de specificul actual al fiscalităţii carpato-danubiano-pontice. Iar dacă se au în vedere unele măsuri de politică fiscală, încălcarea sus-enunţatelor principii pare a fi căutată cu ... lumânarea.
Acesteia i se asociază stufoşenia fiscală dată de cele câteva sute de impozite şi taxe (cu reguli de calcul mereu în schimbare) şi enormele dificultăţi create societăţilor comerciale prin perceperea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată în funcţie de data facturării, făcându-se abstracţie de încasarea efectivă.
Nu trebuie uitat că statul şi-a luat, pentru orice eventualitate, măsuri ca cetăţeanul să nu poată recurge la diminuarea masei impozabile fără să rămână nepedepsit.
Astfel, Legea privind combaterea evaziunii fiscale constituie un mijloc coercitiv notabil în această privinţă, însă apariţia unui instrument, real şi eficient, la îndemâna contribuabilului, de a se apăra de abuzurile statului-perceptor, întârzie să apară.

Enciclopedia fiscală a Profesorului Gh. Voinea

Impozitarea este esenţială pentru suveranitatea naţională deoarece, fără venituri, guvernele nu-şi pot implementa politici eficiente şi reguli de taxare. Apoi, trebuie să relevăm că impozitul nu trebuie privit doar ca sursă de venit la un buget public, ci şi ca instrument important de reglare economică. În consecinţă, acesta poate fi folosit pentru a influenţa consumul, pentru a încuraja economisirea ori pentru orientarea modului de organizare şi gestiune a companiilor.


În spaţiul comunitar, aplicarea şi reglementarea impozitelor este importantă pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, cunoscând că acţiunile unei ţări pot avea impact atât asupra pieţei interne cât şi asupra pieţelor ţărilor vecine. De aceea, pe piaţa unică a Uniunii Europene, statele membre trebuie să colaboreze şi să nu desfăşoare politici (foarte) diferite de impozitare. Pe măsura ce integrarea europeană progresează, „încurajată” şi de introducerea monedei unice, trebuie acordată atenţie interacţiunilor complexe dintre cele 27 sisteme de impozitare şi supravegheate ca atare.
Statele membre urmează să adopte unele decizii comune pentru a-şi adapta sistemele de impozitare la nevoile sociale în continuă schimbare, creşterea mediei de vârstă a populaţiei fiind o provocare de mare impact.
Dorim să evidenţiem că mecanismele fiscale şi principalele lor aspecte la care ne referim aici vor putea fi înţelese (şi, eventual, aplicate) mai lesne prin utilizarea unui valoros instrument de dată recentă. Este vorba despre cartea “Concepte şi expresii importante pentru aplicarea legislaţiei fiscale din România”, apărută la Editura Polirom, sub semnătura Prof.univ.dr. Gh. Voinea, de la Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi (FEAA). Rezultat al unui program de cercetare – derulat împreună cu doctoranzii domniei sale de la specialitatea “finanţe internaţionale” – demersul în cauză cuprinde aproape o mie de termeni şi expresii în materie, explicaţi din perspectiva celor mai utile detalii tehnice.
Cartea, editată în câteva mii de exemplare, este folositoare, în egală măsură, teoreticienilor şi practicienilor domeniului, dar mai ales studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor în economie. Mai reţinem că lucrarea în cauză se înscrie într-o serie de cinci titluri – toate apărute sub semnătura Prof.univ.dr. Gh. Voinea, la cele mai bune edituri naţionale – văzute de Maestru într-o “Integrală a Finanţelor şi Fiscalităţii”.
Cum era de aşteptat, lucrările au fost extrem de bine primite de comunitatea academică. Avem, iată, pentu a câta oară, o importantă dovadă asupra incontestabilei poziţii de lider al şcolii superioare (ieşene) de finanţe deţinute de Maestru Voinea!

Regionalizarea teritorială şi camerele de conturi (în Franţa)

Eliminarea tutelei “centrului” şi creşterea competenţelor colectivităţilor locale a condus la crearea în fiecare regiune din Franţa a unor camere regionale de conturi, ai căror membri sunt magistraţi inamovibili. Competenţele acestei noi jurisdicţii de stat sunt definite în lege: controlează conturile publice ale colectivităţilor teritoriale şi ale entităţilor publice, examinează gestiunea acestor colectivităţi şi verifică actele bugetare după o procedură anume.

Organizarea şi funcţionarea camerelor regionale de conturi au făcut obiectul unei importante restructurări în anul 1995, când se introduce sancţionarea pecuniară a contabililor publici pentru nereguli descoperite în urma auditului.
În esenţă, competenţa unei camere regionale de conturi se răsfrânge la toate colectivităţile teritoriale din arealul geografic: regiune, departamente, comune. Această competenţă se întâlneşte în mod egal la entităţile lor publice şi, mai ales, la spitale, colegii şi licee, birouri publice, sindicate intercomunale, districte.
Dacă verificarea la aceste organisme este obligatorie, nu este valabil acelaşi lucru şi pentru celelalte organisme din sfera publică care primesc fonduri publice, asupra cărora controlul este facultativ (cum sunt societăţile economice mixte - întreprinderi de amenajare şi urbanism).
Camerele pot controla şi asociaţiile nesubvenţionate de către colectivităţile locale (cultură, sport, turism etc.) şi anumite entităţi publice naţionale, ca de exemplu, universităţi sau camere agricole. Controlul are în vedere operaţiunile (de cheltuieli) prezentate de administratorii aleşi sau numiţi, inclusiv ordonatori: primarul pentru o comună, preşedintele pentru un consiliu regional sau general, directorul pentru un spital etc. Încasările şi cheltuielile nu pot fi efectuate decât aprobate de ordonatori şi avizate de contabilii publici care întocmesc annual conturile pe bază de documente justificative întocmite cu respectarea normelor financiare.
Responsabilitatea pecuniară şi personală a contabililor publici poate fi atrasă de către judecătorul financiar dacă o cheltuială a fost neregulamentar efectuată sau dacă o prevedere nu a fost respectată. Pentru colectivităţile de dimensiune limitată (mai puţin de 2.000 de locuitori, având cheltuieli de funcţionare care nu depăşesc un anumit plafon stabilit), contabilii publici predau conturile la trezoreria generală.
Aceste conturi fac obiectul controlului administrativ al trezorierului-plătitor general, dar numai judecătorul din camera teritorială de conturi este competent în atragerea responsabilităţilor pecuniare şi personale ale contabililor publici, după sesizare.

Sistemul japonez al angajării “pe viaţă”

În virtutea unor tradiţii de rezonanţă feudală, anumite companii nipone au preferat recurgerea la celebrul sistem de angajare pe viaţă a salariaţilor. Personalul, odată angajat, rămâne în cadrul aceleaşi întreprinderi până la vârsta de pensionare.
Schimbarea postului incumbă anumite dificultăţi, atrăgând consecinţe nefavorabile pentru salariat, ceea ce face ca acesta să ezite în luarea deciziei de a-şi schimba locul de muncă, chiar dacă nu-i oferă satisfacţiile aşteptate (S.Takamia, Univ. Sophia, Japonia).
Dacă se constată că salariatul este incapabil sau inutil, patronul nu-l concediază decît în cazurile cele mai grave. În mod cert, sistemul de angajare pe viaţă s-a dovedit a fi o piedică în realizarea flexibilităţii unei întreprinderi. La întreprinderile mari, aceasta se remediază prin transferarea lipsei de flexibilitate la întreprinderile mai mici sau la sucursale.
Pentru a răspunde fluctuaţiei cererii şi a putea asigura flexibilitatea necesară a operaţiilor, întreprinderile mari caută să folosească întreprinderile mai mici ca subcontractanţi. În perioadele favorabile, întreprinderile mari trec unele din comenzile lor celor mai mici, pentru a satisface cererea, iar în perioadele defavorabile, cînd scade cererea, întreprinderile mai mici sunt acelea care suportă consecinţele.
În condiţiile sistemului angajării pe viaţă, legătura dintre conducător şi salariat devine foarte importantă, punându-şi amprenta asupra tipului de conducere şi motivării de grup, care prezintă un specific aparte la japonezi. Organizarea firmei se bazează pe vechimea în muncă, ea aflându-se la baza autorităţii ierarhice.
Eficienţa fiecărui salariat este un lucru foarte însemnat, acordându-se o mare importanţă vechimii în serviciu şi loialităţii faţă de întreprindere. În cazul unei economii stabile, vechimea implică şi ideea capacităţii, dobândită prin experienţă.
În ceea ce priveşte sistemul de salarizare, salariile se calculează mai mult în funcţie de vechimea în muncă decât în funcţie de eficienţa în activitatea profesională sau de munca depusă.
Deci, în loc ca sistemul de salarizare să fie o compensare nemijlocită pentru postul şi eficienţa individuală, el reprezintă mai curînd o compensare a salariatului pentru eforturile depuse în activitatea sa pentru întreprindere timp îndelungat ani şi deci are caracterul unei asigurări a mijloacelor de existenţă. Se acordă o mare importanţă menţinerii stabilităţii şi armoniei generale în întreaga întreprindere şi se pun speranţe în efectele efortului de grup.
În condiţiile angajării pe viaţă, apare tendinţa menţinerii unei forţe de muncă relativ numeroase, dar, în situaţia abundenţei de forţă de muncă şi unor salarii reduse, aceasta nu este o problemă foarte serioasă. Remarcăm că în cadrul unui sistem de angajare pe viaţă, posturile angajaţilor sunt “aproape” asigurate, sistemul contribuind la întărirea loialităţii.
Rezultatele astfel obţinute compensează ineficienţa datorată menţinerii unei forţe de muncă excesive, iar eficienţa acestui sistem de conducere este generată de motivarea colectivă care, perioade îndelungate, a constituit o preocupare principală a managementului japonez. Întreprinderea este nevoită să găsească ocupaţii pentru marele număr de salariaţi care se menţin pe statele de plată până la pensionare. În felul acesta, conducerea este obligată să-şi extindă volumul afacerilor sau să găsească posture noi pentru salariaţii săi.
Deseori, întreprinderile afiliate sunt folosite pentru a asigura servicii personalului retras de la întreprinderile-mamă. În cazul adoptării sistemului angajării pe viaţă, dezvoltarea întreprinderilor este un factor indispensabil, de aceea, şi concurenţa devine aprigă.
Însă, în ultimii ani, din cauza progresului continuu al democraţiei şi individualismului, menţinerea tipului tradiţional al ideologiei paternaliste, de familie, a devenit mai dificilă. Creşterea salariilor îngreunează menţinerea unei forţe de muncă suplimentare, în timp ce criza de forţă de muncă duce la reducerea diferenţei între salariile oferite de întreprinderile mai mici şi întreprinderile mai mari.
Astăzi este extrem de dificil pentru întreprinderile mari să le folosească pe cele mici ca tampoane în perioadele de fluctuaţie a conjuncturii. Sistemul de conducere, bazat pe ierarhia vechimii în muncă, este puternic ameninţat din cauza schimbărilor intervenite în caracterul sarcinilor profesionale, dar şi din cauza frecvenţei şi profunzimii inovaţiilor de la nivelul companiei.
Apoi a devenit aproape inevitabil ca personalul să se transfere de la o întreprindere la alta, când doreşte acest lucru.
În consecinţă, tendinţa actuală în managementul nipon al resurselor umane este de a introduce sisteme noi, după cele mai moderne concepte, amprenta proverbială japoneză atenuându-se în mod vizibil.