Cu un total de aproximativ 17 milioane şomeri, în UE, rata şomajului oscilează în jurul pragului de 6 %, în timp ce, la nivelul anilor `60 -`70, nu depăşea 3 %. Dintre statele aparţinând blocului comunitar, cea mai mică rată a şomajului (sept. 2008) a fost înregistrată în Olanda (2,5%), iar cele mai înalte rate sunt în Spania, de 11,9%, Slovacia - 10%, Polonia – 9,7 %. Rata şomajului din România se menţine puţin peste media celor 27 de state membre, potrivit Eurostat, aflându-ne pe locul nouă în rândul ţărilor comunitare cu cel mai mare şomaj, cu o rată de 6,9% (iulie 2008). Potrivit datelor Eurostat, şomajul din România este mai mare decât cel anunţat de autorităţile române, însă arată clar că şomajul este în scădere faţă de aceeaşi lună a anului trecut, când rata şomajului a fost de 7,5%. Nivelul şomajului din România este puţin peste media europeană de 6,8% a celor 27 de state membre UE. Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă (ANOFM) a anunţat că rata şomajului din România, calculată ca raport între numărul de şomeri şi populaţia activă, a scăzut în iulie la 3,8%, de la 5%, cât era în aceeaşi lună a lui 2006. Pe ansamblu, cauzele posibile ale fenomenului au fost identificate în mod diferit şi în funcţie de orientările politice. Oprindu-ne asupra explicaţiilor celor “de dreapta” vom constata că se invocă unele cauze legate de carenţe în privinţa nivelului de calificare, absenţa motivaţiei şomerilor de lungă durată şi presiunea fiscală excesivă. Franco Modigliani, deţinător al Premiului Nobel pentru economie, susţine că aceste justificări, deşi bazate pe elemente reale, ar putea şi să inducă în eroare. Prima explicaţie este confirmaţă de faptul că o creştere a şomajului afectează disproporţionat segmentele necalificaţilor. Cu toate acestea, experienţa americană sugerează că atunci când cei mai puţin calificaţi nu sunt prinşi în ”plasa” şomajului prin ajutoare sociale prost orientate, cererea de muncă necalificată depinde de numărul de locuri de muncă disponibile. Cînd acest număr scade, persoanele mai calificate iau locul subcalificaţilor, în timp ce, când oferta pe piaţa de muncă se îmbunătăţeşte, rata şomajului la categoriile necalificate scade. Nivelul şomajului de lungă durată diferă mult între statele UE, dar sunt argumente serioase pentru aceea că cea mai mare parte a şomerilor respectivi sunt mai degrabă efectul decât cauza unei rate a şomajului ridicată şi durabilă. În privinţa impozitelor, se estimează că în 2000, pentru ansamblul ţărilor din UE, încasările fiscale totale s-au situat la 43 % din PIB; în SUA erau sub 32 %. Dacă am neglija contribuţiile de asigurări sociale, presiunea fiscală ar fi de 27 % în Europa şi de 23 % în SUA. Totuşi, această diferenţă nu poate explica în întregime creşterea şomajului în ţările UE cu 3 - 4 %, raportat la începutul anilor `70, în timp ce în SUA nu a crescut deloc. În Europa, contribuţiile pentru asigurări sociale absorb o parte mai mare a venitului (16 % din PIB, faţă de 9% în SUA), ajungându-se ca rata presiunii fiscale pentru muncitorii efectiv acoperiţi de asigurările sociale să depăşească 40 % (Italia). În Franţa, aceeaşi rată este de 46,8 %, raportul de înlocuire (dintre pensie şi salariu) fiind unul foarte ridicat. Cu certitudine, încărcăturile fiscale şi sociale atât de mari conduc la creşterea şomajului, acestea demotivând ”căutătorii de lucru” şi, pe de altă parte, generează creşterea preţului mâinii de lucru pentru întreprinzători.
